Am rămas nemișcată cu scrisoarea între degete, incapabilă să înțeleg ce citesc. Parcă fiecare cuvânt apăsa tot mai greu, iar bucătăria, până atunci atât de familiară, devenise dintr-odată străină.
Mi-am tras adânc aer în piept și am continuat să citesc.
„Diana nu știe adevărul. Nici tu nu l-ai aflat vreodată complet. Dănuț este tatăl ei. Eu am decis să ascund totul după ce mama copilului a plecat. Am dus fata la centru și am făcut în așa fel încât trecutul să dispară.”
Mâinile au început să îmi tremure.
Am ridicat instinctiv privirea spre fotografia de pe masă. Diana. Zâmbetul ei. Ochii aceia pe care îi văzusem de atâtea ori și care îmi provocaseră mereu un sentiment ciudat, imposibil de explicat.
Acum înțelegeam de ce.
Nu fusese imaginația mea.
Purta în ea o parte din Dănuț.
Am simțit cum mi se taie respirația. Ani întregi trăisem cu durerea pierderii lui, iar fără să știu, o parte din el fusese atât de aproape de mine tot timpul.
Am continuat să citesc, deși fiecare rând mă rănea tot mai tare.
„Dacă tu ai crescut-o, atunci destinul a făcut ceva ce eu nu am putut controla. Dar adevărul nu trebuie spus. Nu o să poți accepta și nimic bun nu va ieși din asta.”
Am lăsat hârtia să cadă pe masă.
Ba da. În sfârșit puteam accepta.
Toate reacțiile Elenei căpătau sens acum: răceala, tensiunea, încercările disperate de a mă ține departe de Diana. Nu era doar resentiment. Era teama că adevărul va ieși la lumină.
M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Nu doar de durere, ci și de furie pentru toți anii în care viețile noastre fuseseră construite pe minciuni.
În acel moment s-a auzit cheia în ușă.
— Am ajuns! — a strigat Diana din hol.
Mi-am șters repede lacrimile, însă când a intrat în bucătărie și m-a văzut, s-a oprit imediat.
— Ce s-a întâmplat?
M-a privit atent, iar pentru o clipă am avut senzația că îl văd pe Dănuț stând în fața mea.
Aceiași ochi.
Aceeași privire.
Atunci am înțeles că nu mai puteam ascunde nimic.
— Trebuie să îți spun ceva important — am rostit încet.
Diana s-a așezat fără să scoată un cuvânt. A observat fotografia și scrisoarea de pe masă, apoi și-a mutat privirea spre mine.
— Ce este asta?
I-am întins hârtia.
A citit-o în liniște, iar pe măsură ce înainta, expresia ei se schimba. La final, și-a ridicat încet ochii spre mine.
— Nu… nu poate fi adevărat…
Vocea îi tremura.
— Nici eu nu am știut până acum — am spus.
A rămas tăcută câteva secunde lungi.
— Dănuț… adică el era tatăl meu?
Am dat încet din cap.
Lacrimile au început să îi curgă fără să le mai poată opri.
— Și tu…?
M-am apropiat de ea și i-am prins mâinile.
— Eu te-am crescut fără să știu cine ești cu adevărat. Dar acum înțeleg de ce, din prima zi, am simțit că între noi există ceva ce nu pot explica.
Diana a izbucnit în plâns și, pentru o clipă, m-am temut că se va îndepărta de mine.
În schimb, s-a agățat de mine cu disperare.
Ca și cum, după o viață întreagă de întrebări fără răspuns, găsise în sfârșit locul unde aparținea.
— Atunci… tu ești familia mea adevărată… — a șoptit printre lacrimi.
Am închis ochii și am strâns-o mai tare în brațe.
În momentul acela, toată durerea ultimilor ani părea să se așeze altfel în sufletul meu. Nu dispăruse, dar nu mă mai distrugea.
Viața îmi luase multe lucruri. Îl pierdusem pe Dănuț, pierdusem liniștea și încrederea în oameni. Dar fără să știu, destinul îmi lăsase aproape cea mai importantă parte din el.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, nu m-am mai simțit singură în lume.