Tata a rămas câteva clipe cu privirea pierdută în farfurie, apoi și-a pus tacâmurile jos cu o mișcare lentă. În sufragerie se făcuse atât de liniște, încât se auzea până și tic-tacul ceasului de pe perete.
S-a uitat direct la Elena.
— Tot ce a spus Emma… este adevărat?
Vocea lui nu era ridicată, însă avea o răceală care a făcut-o pe Elena să tresară.
Ea și-a frecat palmele una de alta și a evitat să-l privească.
— Nu am vrut să te rănesc… a spus încet. După operație erai fragil și am crezut că e mai bine să nu știi tot.
Tata a râs scurt, fără urmă de veselie.
— Să nu știu că fiica mea ne susține financiar de aproape doi ani? Asta numești protecție?
Nimeni de la masă nu mai îndrăznea să vorbească.
Andrei și-a dat ochii peste cap și a intervenit iritat:
— Hai să nu facem acum o dramă din asta. Emma câștigă bine, nu moare dacă ne-a ajutat.
M-am uitat la el și am realizat că, pentru prima dată, nu mă mai durea aroganța lui.
Nu mai aveam nevoie să mă explic.
— Nu vă mai ajut, Andrei, am spus calm. Din seara asta, fiecare se descurcă singur.
El a râs neîncrezător.
— Sigur… o să-ți treacă.
— Nu. De data asta chiar s-a terminat.
Tata s-a întors spre mine.
— Cât ai trimis până acum?
Am inspirat adânc înainte să răspund.
— Aproape șaizeci de mii de lei.
În cameră s-a auzit un murmur șocat.
Elena și-a dus mâna la gură, iar tata și-a închis ochii pentru câteva secunde.
— Eu am crezut că reușim din economiile noastre… a spus el încet.
— Pentru că asta ți s-a spus, am răspuns.
Privirea lui s-a întors imediat spre Elena.
— De ce ai făcut asta?
Ea a izbucnit brusc, ca și cum toată tensiunea adunată în luni întregi ieșea acum la suprafață.
— Pentru că Andrei avea probleme! Pentru că nu voiam să te simți inutil! Pentru că încercam să țin familia asta unită!
— Andrei e adult de mult timp, a spus tata apăsat. Nu poți salva la nesfârșit un om care nici măcar nu încearcă să se ridice singur.
Fratele meu s-a ridicat nervos de pe scaun.
— Perfect. Acum eu sunt vinovatul principal, nu?
— Nu e vorba despre vină, am spus liniștită. E vorba despre faptul că v-ați obișnuit să luați fără să întrebați cât mă costă pe mine.
Cuvintele mele au rămas suspendate în aer.
Dar pentru prima dată, nimeni nu le-a contrazis.
Tata s-a ridicat încet și s-a sprijinit de masă.
— Casa de la țară nu se mai vinde, a spus hotărât.
Andrei a rămas blocat.
— Cum adică?
— Adică nu mai luăm nicio decizie până nu înțeleg exact ce s-a întâmplat cu banii și cu datoriile.
Elena a încercat să protesteze, însă tata a oprit-o dintr-un gest.
— Destul.
Tonul lui nu lăsa loc de discuții.
Pentru prima dată în mulți ani, ea a tăcut.
M-am ridicat încet de la masă și mi-am luat geanta.
— Eu plec.
Tata și-a ridicat privirea spre mine. În ochii lui se citeau oboseala, regretul și ceva ce nu mai văzusem de foarte mult timp.
Respect.
— Emma… îmi pare rău.
Am simțit cum mi se strânge gâtul, dar am reușit să zâmbesc slab.
— Știu, tată.
Și chiar știam că vorbea sincer.
Am ieșit din casă fără să mă mai uit în urmă.
Aerul rece al serii mi-a umplut plămânii, iar pentru prima dată după foarte mult timp nu mai simțeam povara aceea care mă apăsa constant.
Nu mai eram persoana care trebuia să salveze pe toată lumea în tăcere.
Nu mai eram soluția lor financiară.
Eram doar eu.
Și, pentru prima dată, asta îmi era suficient ca să merg mai departe.