Pentru câteva minute, Ana chiar a crezut că are o șansă.
Răspunsese sincer la întrebări, fără povești impresionante și fără să încerce să pară altcineva. Vorbise despre anii în care muncise noaptea, despre oamenii cu care lucrase și despre faptul că învățase să rămână calmă chiar și în cele mai grele situații.
Andrei, cel care conducea interviul, îi răsfoia dosarul în liniște. Ceilalți din încăpere păreau atenți, iar asta îi dăduse puțină speranță.
Apoi a venit momentul pe care îl cunoștea prea bine.
Bărbatul a închis mapa și a inspirat scurt.
— Aveți experiență și recomandări foarte bune, doamnă Ionescu.
Ana și-a strâns mâinile în poală.
— Dar? a întrebat ea în gând, înainte ca el să continue.
— Credem că pentru poziția aceasta avem nevoie de cineva care să se alinieze mai bine imaginii companiei.
Cuvintele au fost rostite politicos, însă sensul lor era clar.
Nu conta cât muncise.
Conta că venise într-un costum vechi, împrumutat de la o vecină. Conta că avea cearcăne după tura de noapte și mâini care trădau ani întregi de muncă grea.
Ana a zâmbit discret, deși în interior simțea cum i se strânge pieptul.
— Înțeleg. Mulțumesc pentru timp.
Nu a cerut explicații și nici nu a încercat să îi convingă.
A ieșit din sală cu pași liniștiți și a traversat holul elegant al clădirii. În mintea ei se învârteau aceleași griji: medicamentele lui Matei, chiria și faptul că trebuia să găsească rapid altă soluție.
Își repeta în gând că va rezista și de data aceasta.
Când a ajuns aproape de ieșire, ușile din sticlă s-au deschis brusc.
Un bărbat îmbrăcat impecabil a intrat grăbit, vorbind la telefon. Angajații din recepție s-au îndreptat imediat.
Era Mihai Dobre, directorul companiei.
El s-a oprit însă din mers imediat ce a văzut-o.
— Ana Ionescu?
Ea s-a întors surprinsă.
— Da…
Mihai și-a băgat telefonul în buzunar și s-a apropiat.
— De ce plecați?
Ana l-a privit nedumerită.
— Interviul s-a terminat.
— Știu foarte bine.
Apoi s-a întors către recepționeră.
— Vă rog să chemați echipa de recrutare aici.
În câteva minute, Andrei și colegii lui au coborât vizibil confuzi.
Directorul i-a privit pe fiecare în parte.
— Vreau să vă spun ceva despre această femeie.
Holul devenise complet tăcut.
— Acum două luni, în timpul turei de noapte, fiul ei a făcut o criză severă chiar aici, în clădire. A chemat salvarea, a mers cu el la spital și s-a întors apoi să își termine programul pentru că nu voia să lase colegii singuri.
Ana simțea cum ochii i se umplu de lacrimi.
— Anul trecut, aceeași femeie a găsit un plic cu bani într-o sală de ședințe și l-a predat fără să lipsească vreun leu. Nimeni nu ar fi aflat dacă persoana respectivă nu mi-ar fi spus ulterior.
Andrei și-a coborât privirea.
Mihai a continuat:
— Și mai există un lucru important. Ea îi salută pe toți din clădire pe nume. Paznici, femei de serviciu, tehnicieni. Pentru mine, asta înseamnă caracter. Iar caracterul este imaginea unei companii.
Liniștea apăsa și mai tare acum.
Directorul s-a întors spre Ana.
— Dacă sunteți încă interesată, vreau să vă ofer personal postul. Program de zi, salariu mai bun și asigurare medicală completă pentru dumneavoastră și fiul dumneavoastră.
Ana a rămas fără aer câteva secunde.
Toată oboseala, toate nopțile în care plânsese singură și toate umilințele păreau să se spargă într-o singură clipă.
— Da… accept, a spus cu voce tremurată.
Mihai i-a întins mâna și a zâmbit sincer.
— Atunci bine ați venit în echipă. Oamenii ca dumneavoastră sunt exact motivul pentru care o companie poate deveni respectată.
În acea după-amiază, Ana l-a luat pe Matei de la școală și au mers împreună prin parc, mâncând covrigi calzi.
Băiatul vorbea vesel despre teme și colegi, iar ea îl asculta zâmbind.
Pentru prima dată după foarte mult timp, viitorul nu i se mai părea o luptă continuă.
Ci începutul unei vieți în care nu mai trebuia să demonstreze că merită să fie văzută.