Când străina s-a apropiat de masa lor, am avut senzația că întreg restaurantul își ține respirația. Luminile păreau mai reci, iar conversațiile din jur deveniseră doar un zgomot îndepărtat pe care abia îl mai percepeam.
Femeia și-a îndreptat privirea spre Andrei și i-a vorbit pe un ton controlat:
— Bună seara. Va trebui să veniți cu noi.
Andrei a clipit nedumerit, încercând să-și păstreze calmul.
— Cred că mă confundați.
Bărbatul care o însoțea a scos legitimația și a făcut un pas înainte.
— Suntem de la departamentul de investigații financiare. Există mai multe nereguli legate de conturile companiei dumneavoastră.
Chipul lui Andrei s-a schimbat instant. În câteva secunde, aroganța cu care obișnuia să vorbească dispăruse complet.
Vanessa îi privea când pe ei, când pe el, fără să înțeleagă.
— Andrei… despre ce este vorba?
El și-a trecut mâna prin păr și a încercat să râdă.
— Este absurd. Nu știu nimic.
Dar vocea îi era nesigură, iar asta spunea mai mult decât orice explicație.
Inspectorul a deschis dosarul pe care îl ținea în brațe și a început să enumere tranzacții, facturi și plăți făcute în ultimele luni. Hoteluri scumpe, cadouri extravagante, cine luxoase. Toate achitate din bani care nu îi aparțineau.
În clipa aceea, fiecare minciună pe care o auzisem în ultimii doi ani s-a așezat perfect la locul ei. Delegările inventate, întâlnirile „urgente”, telefoanele închise târziu în noapte. Nimic nu fusese întâmplător.
Omul pe care îl iubisem trăise două vieți în paralel, iar eu aflam adevărul privind totul de la câțiva metri distanță.
Daniel, aflat lângă mine, a murmurat încet:
— Acum înțelegi de ce am insistat să vii?
N-am răspuns. Simțeam doar cum dezamăgirea mă lovea mai tare decât furia.
Andrei s-a ridicat brusc de la masă.
— Nu puteți să-mi faceți asta!
Însă nimeni nu-l mai asculta.
Vanessa începuse să plângă, iar el evita să o privească. Pentru prima dată, nu mai găsea nicio explicație salvatoare.
Atunci ochii lui s-au întâlnit cu ai mei.
Și a înțeles imediat că știam totul.
M-am apropiat încet de masă și am așezat în fața lui punga cu ceasul pe care îl cumpărasem pentru aniversarea noastră.
— Se pare că nu vei mai avea nevoie de el, am spus liniștită.
A rămas fără replică.
Tăcerea lui a fost singura confirmare de care aveam nevoie.
Inspectorii i-au cerut să-i urmeze, iar de data aceasta n-a mai protestat. A plecat cu pași grei, fără să privească înapoi.
După ce ușa restaurantului s-a închis în urma lui, am rămas nemișcată câteva momente. Daniel s-a apropiat și a spus cu tristețe:
— Uneori pierzi ani întregi până să vezi adevărul.
L-am privit și am zâmbit slab.
— Poate. Dar măcar acum nu mai trăiesc într-o minciună.
Am ieșit afară în noaptea rece, iar aerul mi s-a părut mai ușor ca niciodată. Orașul continua să freamăte, mașinile treceau grăbite, oamenii își vedeau de drumurile lor.
Iar pentru prima oară după mult timp, și eu eram pregătită să merg mai departe.