În încăpere plutea o tensiune pe care nimeni nu îndrăznea să o rupă.
Mariana ținea plicul între degete, privind hârtia ca și cum se temea de ceea ce urma să descopere. Chipul îi devenise palid, iar cuvintele păreau să-i fi dispărut complet.
Ofițerul a rămas calm și i-a adresat un îndemn ferm:
— Citește conținutul scrisorii.
Nimeni nu s-a mișcat. Toți așteptau.
Eu priveam scena fără să mai simt revolta sau umilința care mă însoțiseră ani la rând. În locul lor rămăsese doar o liniște rece.
Cu mâinile tremurânde, Mariana a desfăcut foaia și a început să citească:
„Dacă aceste rânduri au ajuns la tine, atunci Ana și-a atins unul dintre cele mai importante momente din viață.”
A făcut o scurtă pauză, încercând să-și recapete controlul.
„Asta înseamnă și că eu nu mai sunt lângă ea pentru a-i vedea zâmbetul.”
Am simțit un nod în gât. Parcă tata se afla acolo, vorbind direct prin acele cuvinte.
„Fiica mea este cea mai de preț parte a vieții mele. Dacă ai ales să faci parte din drumul ei, sper că ai avut grijă de ea și ai iubit-o ca pe propriul copil.”
Vocea Marianei devenea tot mai nesigură.
„Dacă nu ai făcut asta, atunci adevărul trebuie să iasă la lumină exact acum.”
Fiicele ei, care până atunci afișaseră superioritate, tăcuseră complet.
Ofițerul a intervenit din nou:
— Continuați.
Mariana și-a adunat puterile și a citit mai departe:
„Pentru a mă asigura că Ana va avea mereu siguranța pe care o merită, am decis să-i las întreaga mea avere: locuința, fondurile economisite și toate drepturile financiare care îmi aparțin.”
În cameră s-a făcut o liniște totală.
Nu-mi venea să cred ceea ce auzeam.
„Actele necesare au fost întocmite și legalizate din timp. Persoana prezentă aici poate confirma acest lucru.”
Scrisoarea i-a alunecat Marianei din mâini și s-a așezat încet pe podea.
— Nu… este imposibil… a murmurat ea.
Ofițerul a deschis dosarul pe care îl adusese.
— Totul este perfect legal. Începând din acest moment, proprietatea aparține Anei.
Inima îmi bătea atât de puternic încât îmi răsuna în urechi.
— De asemenea, aveți la dispoziție treizeci de zile pentru a părăsi imobilul.
Fetele au început imediat să protesteze, revoltate de situație. Însă, pentru prima dată, reacțiile lor nu mă mai afectau.
Le-am privit fără furie.
Mariana și-a întors privirea spre mine. Expresia ei era complet schimbată. Dispăruseră aroganța și siguranța cu care mă tratase ani întregi.
În locul lor rămăsese doar teama.
— Ana, poate putem găsi o soluție… a spus ea cu voce joasă.
Am privit-o drept în ochi.
— Am avut destul timp să vorbim. Diferența este că până acum doar tu ai fost ascultată.
Ofițerul a închis dosarul și a rostit respectuos:
— Tatăl tău a fost un om care și-a respectat întotdeauna promisiunile.
Un zâmbet trist mi-a apărut pe chip.
— Știu foarte bine asta.
În clipa aceea am înțeles că nu mai eram copilul speriat care acceptase orice nedreptate.
Eram stăpână pe propria viață.
Mi-am luat geanta și m-am îndreptat spre ieșire.
— Trebuie să ajung la bal.
Am plecat fără să mă mai uit în urmă.
Aerul nopții m-a întâmpinat rece, dar eliberator.
În taxi, am privit atent rochia pe care urma să o port. Nu mai era doar o simplă ținută pentru o sărbătoare. Era ultima amintire a unui tată care nu încetase niciodată să mă protejeze.
Când am intrat în sala festivă, conversațiile s-au oprit pentru câteva clipe.
Nu frumusețea rochiei atrăgea privirile.
Ci încrederea cu care pășeam.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, viitorul nu mă mai speria, iar amintirea tatălui meu îmi dădea puterea să merg înainte cu fruntea sus.