Întunericul din locuință nu mai era apăsător, ci aproape eliberator, iar pentru prima dată am simțit nevoia să las totul în urmă fără explicații.
Am închis ușa încet, ca și cum zgomotul ar fi putut să facă durerea și mai reală, și am plecat fără să privesc înapoi spre spațiul în care Laura își lăsase urmele vieții.
Zilele următoare le-am petrecut într-o cameră modestă de pensiune, ascunsă la marginea orașului, unde tăcerea era atât de densă încât îmi ținea companie mai mult decât oamenii.
Nu aveam aproape nimic cu mine, doar câteva lucruri personale și o greutate în piept pe care nu știam cum să o mai duc.
Cel mai greu nu era absența ei, ci felul în care Daniel reușise să mă șteargă din povestea fiicei mele ca și cum aș fi fost un străin.
În a șaptea zi, stăteam pe o bancă în fața unei cafenele, privind fără interes o cafea care se răcise de mult.
Telefonul a vibrat brusc, rupând liniștea.
Un număr necunoscut.
— Da? am răspuns cu ezitare.
— Domnule Antonie Popescu? a întrebat o voce oficială.
— Eu sunt.
— Vă contactăm de la un birou notarial. Este legat de testamentul doamnei Laura Popescu.
Pentru o clipă, aerul a dispărut din jurul meu.
— Testament?
— Da. Există un document legal semnat de dumneaei înainte de deces, care prevede dispoziții privind locuința și bunurile.
Am rămas nemișcat.
— Este necesar să vă prezentați mâine la sediul nostru, a continuat vocea.
Am închis apelul fără să mai spun nimic.
Și, în mod neașteptat, în mine nu a mai rămas doar gol, ci și o urmă de așteptare.
A doua zi, biroul notarial părea mai rece decât îmi aminteam.
Daniel era deja acolo.
Stătea drept, sigur pe el, cu acea liniște a oamenilor care cred că au totul sub control.
Dar ceva se schimbase.
Privirea lui a ezitat pentru o fracțiune de secundă când m-a văzut.
Notarul a deschis dosarul și a început să citească:
— Doamna Laura Popescu a lăsat un testament autentic, înregistrat conform legii.
Daniel s-a aplecat ușor înainte, atent.
— Imobilul în care a locuit defuncta…
A făcut o pauză.
— …nu revine domnului Daniel Ionescu.
Liniștea a devenit apăsătoare.
— Proprietatea este atribuită integral tatălui său, domnul Antonie Popescu.
Fața lui Daniel a încremenit.
— Nu se poate așa ceva, a spus el imediat.
Notarul a împins documentul pe masă.
— Este un act legal, fără ambiguități.
Eu nu interveneam. Doar ascultam.
— În plus, există o clauză suplimentară: ocupantul actual are șapte zile pentru a elibera locuința.
Telefonul lui Daniel a început să vibreze continuu, dar el nu s-a uitat la el.
Pentru prima dată, părea pierdut.
— Nu are logică… a murmurat.
Am făcut un pas înainte și l-am privit direct, fără ridicare de voce, fără grabă.
— Acum nu mai depinde de tine.
A tăcut.
Și tăcerea aceea spunea mai mult decât orice replică.
Am ieșit din clădire fără să mă grăbesc.
Afara, aerul rece mi-a lovit fața ca o realitate simplă, curată, fără explicații inutile.
Nu puteam schimba trecutul și nici nu mai încercam să-l repar.
Dar în mine rămăsese ceva stabil, neclintit: ideea că dragostea pentru Laura nu fusese ștearsă de nimeni și de nimic.
Ea nu mai era acolo, însă ceea ce a lăsat în urmă continua să existe, în altă formă, în alt timp, în mine.