Luca nu spunea nimic.
Stătea între noi, cu mâinile strânse pe cana de cafea, de parcă încerca să țină locul anilor care lipsiseră.
Vlad îl privea în continuare ca și cum se temea că, dacă clipește, dispare.
Apoi a făcut un pas mic înainte.
— Pot…?
Nu a terminat întrebarea.
Luca s-a ridicat primul.
Fără ezitare.
Și atunci s-a întâmplat ceva simplu, dar care a rupt tot aerul greu din cafenea: Vlad l-a strâns în brațe.
Strâns, necontrolat, cu respirația frântă.
Luca a rămas rigid o secundă.
Apoi și-a ridicat încet mâinile și l-a îmbrățișat și el.
Eu am întors privirea spre geam.
Pentru că nu era un moment pe care să-l „privesc” ușor. Era unul pe care îl simțeai până în oase.
După câteva secunde, Vlad s-a desprins puțin.
Îl ținea încă de umeri pe Luca, ca și cum îi verifica realitatea.
— Ai crescut… a spus el încet.
Luca a zâmbit slab.
— Tu ai lipsit.
Tăcerea care a urmat n-a fost incomodă.
A fost doar plină.
Vlad s-a întors spre mine. Avea ochii roșii, dar vocea îi era calmă.
— Îmi pare rău.
Atât.
Fără explicații în plus. Fără apărare.
M-am uitat la el mult timp.
Toate versiunile lui din capul meu — cel care „a plecat”, cel care „a ales să ne lase”, cel care „n-a căutat” — se suprapuneau acum peste omul din fața mea, obosit și real.
— Nu cred că ai voie să-mi ceri iertare încă, am spus încet.
A dat din cap.
— Știu.
Și pentru prima dată, nu a încercat să se apere.
Asta a schimbat ceva.
Nu trecutul. Nu pierderea. Dar felul în care stăteam în fața lui.
Am tras aer adânc.
— Dar ai voie să fii aici de acum.
Luca s-a uitat brusc spre mine, surprins.
Vlad n-a reacționat imediat. De parcă nu era sigur că a auzit corect.
— Adică…?
— Adică nu vreau să mai trăim încă un rând de ani în care ne întrebăm „ce-ar fi fost dacă”.
L-am privit direct.
— Dar o să fie greu.
Vlad a dat din cap imediat.
— Accept orice.
Luca a oftat, apoi a spus aproape în șoaptă:
— Putem începe cu cafeaua asta rece?
Am izbucnit toți trei într-un râs scurt, ciudat, aproape timid.
Și a fost primul sunet care nu mai semăna cu durerea.
Mai târziu, când am ieșit din cafenea, aerul din Brașov era rece și curat.
Vlad a rămas puțin în urmă, ca și cum nu voia să strice echilibrul fragil.
Luca mergea lângă mine.
După câțiva pași, a spus:
— Crezi că o să fie vreodată normal?
Am zâmbit ușor, fără să mă opresc din mers.
— Nu „normalul” de dinainte.
Am făcut o pauză.
— Dar poate unul nou.
În spatele nostru, Vlad a făcut un pas mai aproape.
Nu suficient cât să ne atingă.
Dar suficient cât să nu mai fie pierdut.
Și, pentru prima dată în foarte mult timp, nu mai eram trei oameni legați de o absență.
Eram trei oameni care încercau, în sfârșit, să existe în același timp.