În ziua inaugurării, centrul nu semăna deloc cu discursurile pompoase pe care Elena le auzise de-a lungul vieții.
Nu erau fotografii perfecte pentru reviste.
Nu erau sponsori aliniați în față.
Era doar o curte simplă, cu bănci din lemn, un loc de joacă modest și câteva camere luminoase în care încă mirosea a vopsea proaspătă.
Ilinca alerga de colo-colo ca și cum ar fi fost acasă acolo dintotdeauna.
Mihai stătea puțin în spate, cu mâinile în buzunare, stingherit de aplauze.
Elena, în schimb, nu se uita la mulțime.
Se uita la ei doi.
La felul în care Mihai o urmărea din priviri pe Ilinca ca și cum lumea în sfârșit devenise sigură.
La felul în care Ilinca îi făcea semn să vină mai aproape.
După tăierea panglicii, oamenii au început să se împrăștie. Unii discutau despre „proiectul social”, alții despre „gestul impresionant”.
Dar Elena nu auzea nimic din toate astea.
L-a văzut pe Mihai că se retrage spre poartă.
Și l-a urmat.
— Plecați fără să spuneți nimic? a întrebat ea încet.
Mihai a zâmbit scurt, obosit.
— Nu sunt obișnuit cu lucruri mari… Asta e mai mult lumea dumneavoastră.
Elena a înclinat ușor capul.
— Nu mai e doar a mea.
Tăcere.
Ilinca râdea în depărtare, alergând după un balon.
Elena a continuat:
— Știți ce am înțeles în ultimele luni?
Mihai n-a răspuns, dar a rămas pe loc.
— Că nu mi-a lipsit niciodată nimic material. Dar mi-a lipsit ceva simplu. Cineva care să nu mă privească prin ceea ce am.
Mihai a dat din cap încet.
— Eu nu știu să vorbesc ca dumneavoastră…
— Atunci nu vorbiți.
Elena a făcut un pas mai aproape.
— Rămâneți.
Mihai a încremenit.
Pentru prima dată, părea că nu mai are un răspuns pregătit.
— Cu ce drept? a întrebat el încet. Eu sunt… eu nu sunt genul de om din viața dumneavoastră.
Elena a zâmbit trist.
— Tocmai asta e problema. Toată viața am avut „genuri potrivite”. Și nu m-au făcut fericită.
Ilinca a venit alergând și s-a oprit între ei, fără să simtă greutatea momentului.
— Tati! Doamna Elena vine la noi la cină?
Mihai a privit-o pe Elena. Apoi pe Ilinca.
Și ceva din el s-a rupt și s-a așezat în același timp.
— Dacă… nu deranjează, a spus el încet.
Elena a zâmbit.
— Nu deranjează. Niciodată.
Seara, în apartamentul mic al lui Mihai, masa a fost simplă: supă, pâine caldă și liniște.
Dar era o liniște diferită de cea a singurătății.
Era una care începea să semene cu acasă.
Ilinca a adormit devreme.
Elena a rămas lângă fereastră, privind orașul mic luminat slab.
Mihai s-a oprit în spatele ei.
— Știți ce e ciudat? a spus el.
— Ce?
— Că toată viața am crezut că oamenii ca dumneavoastră trăiesc sus, departe. Și că noi trăim jos.
Elena a întors capul spre el.
— Și acum?
Mihai a zâmbit ușor.
— Acum cred că nu există „sus” și „jos”. Doar oameni care se întâlnesc sau nu.
Elena a rămas tăcută câteva secunde.
Apoi a spus simplu:
— Atunci cred că noi ne-am întâlnit.
Și pentru prima dată, Mihai nu a mai fugit de ideea asta.
Doar a rămas acolo.
Lângă ea.
Ca și cum, încet, foarte încet, viața învăța din nou să fie trăită fără teamă.