Mihai a ajuns atât de repede încât Irina abia apucase să-și adune gândurile și să-și șteargă lacrimile de pe obraji. Poarta s-a deschis cu hotărâre, iar el a intrat cu pas sigur, de parcă știa deja că nu venise doar pentru o problemă de moment, ci pentru ceva mult mai adânc.
— Spune-mi exact ce s-a întâmplat, i-a cerut el, privindu-i chipul fără ocoluri.
Irina i-a întins foaia. Mihai a citit-o în liniște, de două ori, apoi a rămas nemișcat câteva secunde, ca și cum ar fi cântărit nu hârtia, ci întreaga situație.
— Am înțeles, a spus în cele din urmă. De aici începem.
— Cum adică „de aici”? a întrebat ea, nedumerită.
— De aici începe altceva pentru tine. O etapă în care nu te mai agăți de cineva care a plecat demult, ci începi să ai grijă de tine și de copilul tău.
Cuvintele lui nu au fost blânde, dar au fost adevărate. Și tocmai de aceea au atins-o mai puternic decât orice consolare.
Fără să mai stea pe gânduri, Mihai s-a apucat de treabă prin casă, ca și cum ar fi știut exact ce are de făcut. Un bec a fost schimbat, un robinet strâns, un raft fixat mai bine pe perete. Fiecare gest al lui umplea casa cu un fel de ordine pe care Irina nu o mai simțise de mult.
— Ovidiu promitea mult, dar nu rămânea niciodată să facă ceva concret, a spus Mihai într-un moment de liniște. Tu meriți pe cineva care chiar rămâne.
Irina a vrut să răspundă, să se apere, să spună că nu e chiar așa simplu, dar cuvintele i s-au oprit în gât. Pentru prima dată, nu mai avea energie să justifice absența cuiva.
— Nu îți cer să uiți nimic, a continuat el. Doar să nu te mai pedepsești pentru alegerile altcuiva.
Casa, deși aceeași, părea diferită. Nu pentru că fusese reparată, ci pentru că nu mai era rece și goală. Parcă aerul devenise mai ușor de respirat.
Când fetița Irinei a coborât scările, s-a oprit curioasă în fața lui Mihai.
— A venit tati? a întrebat ea, cu speranță sinceră în voce.
Irina a simțit cum i se strânge inima.
— Nu, iubita mea… dar Mihai ne ajută azi.
Copila s-a apropiat timid.
— Îmi poți repara lampa cu steluțe?
Mihai a zâmbit și s-a lăsat imediat pe vine.
— Arată-mi unde e problema.
În câteva minute, râsul copilului a umplut camera, iar lumina lămpii tremura din nou pe pereți. Irina îi privea și nu știa dacă ceea ce simte e ușurare sau frica aceea ciudată că viața ar putea începe să îi ofere ceva bun.
Când totul a fost gata, Mihai și-a strâns sculele.
— Dacă mai ai nevoie de ceva, știi unde mă găsești.
Irina l-a oprit pentru o clipă.
— Nu ți-am cerut să faci atâtea… cât îți datorez?
El a ridicat din umeri, aproape surprins de întrebare.
— Nu îmi datorezi nimic. Nu sunt aici pe post de meseriaș. Sunt aici ca om. Restul nu se plătește.
Apoi a plecat, lăsând în urmă o liniște diferită de cea de dinainte — una care nu mai apăsa, ci elibera.
Seara, Irina a rămas singură în bucătărie cu foaia de la Ovidiu. A privit-o îndelung, ca pe o parte dintr-o viață care nu îi mai aparținea. Apoi, fără ezitare, a rupt-o. Bucată cu bucată, până când tot ce însemna ea a devenit doar fragmente fără putere.
Pentru prima dată, nu a mai simțit durere. Doar spațiu.
Când s-a dus la culcare, telefonul a vibrat ușor. Un mesaj nou.
„Ai fost mai puternică decât crezi azi. Mihai.”
Irina a zâmbit fără să-și dea seama. A scris simplu:
„Mulțumesc.”
A trimis mesajul și a lăsat telefonul deoparte. În acea noapte, viitorul nu mai părea o amenințare.
Ci o posibilitate.