PARTEA A 2-A – DOUĂ FEMEI, ACELAȘI FIU
Elena a rămas câteva clipe nemișcată, cu privirea ațintită spre Alexandru.
— Ești sigur că vrei să facem asta?
El i-a zâmbit și i-a întins mâna.
— Mai sigur ca niciodată.
Femeia și-a șters repede obrajii și s-a ridicat.
Când au ajuns pe ringul de dans, Elena părea copleșită. Nu știa unde să privească. Îi era teamă să nu plângă în fața tuturor.
— Nu era nevoie să faci asta, i-a spus ea încet.
Alexandru a strâns-o ușor de mână.
— Ba da. Era.
— Pentru ce?
— Pentru toate zilele în care ai fost lângă mine.
Elena a tăcut.
Muzica curgea încet, iar cei din sală îi priveau.
Pentru Alexandru, melodia aceea devenise o călătorie prin copilărie.
Și-a amintit cum mama îl trezea dimineața, cum îi pregătea hainele pentru școală, cum îl aștepta seara la fereastră și cum stătea lângă pat atunci când era bolnav.
Și-a amintit chiar și prima lui zi la facultate.
El încercase să pară curajos.
Elena plânsese până când mașina dispăruse după colț.
Atunci înțelesese pentru prima dată cât de mult însemna pentru ea plecarea lui.
— Știi ceva? i-a șoptit Alexandru.
— Ce?
— Dacă sunt astăzi omul pe care îl vezi în fața ta, o parte din meritul tău este aici.
A atins-o ușor pe umăr.
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Eu doar te-am crescut.
— Și tocmai asta înseamnă totul.
Femeia nu și-a mai putut stăpâni emoțiile.
L-a îmbrățișat.
Primele aplauze s-au auzit timid.
Apoi întreaga sală a început să bată din palme.
Când muzica s-a oprit, Alexandru i-a sărutat fruntea.
Credea că momentul se încheiase.
Dar atunci a văzut-o.
Mama care îi dăduse viață se ridicase de la masă și venea spre ei.
Elena a încremenit.
Alexandru i-a spus încet:
— Lasă-mă pe mine.
Femeia s-a oprit în fața lor.
Avea ochii umezi și mâinile tremurânde.
Câteva secunde, nimeni nu a rostit nimic.
Apoi ea s-a uitat direct la Elena.
— Pot să-ți spun ceva?
Elena a dat din cap.
— Sigur.
Femeia a respirat adânc.
— Multă vreme am crezut că simplul fapt că l-am născut îmi dă dreptul să mă consider cea mai importantă femeie din viața lui.
Elena nu a răspuns.
— Astăzi mi-am dat seama că m-am agățat prea mult de acest lucru.
A înghițit cu greu.
— Eu i-am dat viață. Dar tu ai fost acolo să-l crești.
Elena a coborât privirea.
— Nu am făcut decât ceea ce trebuia.
— Poate.
Femeia a zâmbit trist.
— Dar eu nu am fost acolo când trebuia să fiu.
Alexandru a făcut un pas spre ele.
— Mamă…
Ea a ridicat mâna.
— Lasă-mă să termin.
Apoi s-a apropiat de Elena.
— Îți mulțumesc.
Elena a rămas fără cuvinte.
— Pentru fiecare dimineață în care l-ai trezit. Pentru fiecare masă pe care i-ai pus-o în față. Pentru fiecare noapte în care ai stat lângă el. Pentru că ai fost acolo în locul în care eu ar fi trebuit să fiu.
Lacrimile i-au curs pe obraji.
— Îți mulțumesc că ai avut grijă de băiatul meu.
Elena a început și ea să plângă.
A făcut un pas înainte și a îmbrățișat-o.
Nu era o scenă perfectă.
Nu dispăruseră anii pierduți.
Nu puteau fi recuperate zilele în care Alexandru avusese nevoie de mama lui biologică și ea nu fusese acolo.
Dar în acel moment, pentru prima dată, cele două femei nu mai erau rivale.
Erau două persoane care făcuseră parte, în moduri diferite, din aceeași poveste.
Alexandru s-a apropiat și le-a cuprins pe amândouă.
— Nu am vrut să te rănesc, i-a spus mamei sale.
Ea l-a privit cu blândețe.
— Știu.
— Faptul că am ales să dansez cu Elena nu înseamnă că te resping.
— Știu și asta.
A făcut o pauză.
— Doar că astăzi am înțeles ceva ce mi-a fost greu să accept.
— Ce anume?
— Că ea a fost lângă tine în anii în care eu am lipsit. Și pentru asta va avea întotdeauna un loc pe care nimeni nu i-l poate lua.
Alexandru i-a strâns mâna.
— Atunci hai să nu mai pierdem timpul.
Femeia a zâmbit.
— Ce vrei să spui?
— Mai avem muzică.
A râs printre lacrimi.
— Mă inviți la dans?
— Da.
— Atunci accept.
DEZNODĂMÂNT
Câteva clipe mai târziu, Alexandru se afla din nou pe ring.
De data aceasta, alături de femeia care îl adusese pe lume.
Elena îi privea de la marginea ringului, cu un zâmbet cald.
Nu mai era vorba despre cine câștigase.
Pentru că iubirea unui copil nu este o competiție.
Alexandru nu trebuia să aleagă între cele două femei.
Una îi oferise primul dar pe care îl poate primi un om: viața.
Cealaltă îi oferise ani întregi de grijă, răbdare și prezență.
Și ambele făceau parte din povestea lui.
În acea seară, Elena nu plecase cu sentimentul că trebuie să-și apere locul.
Mama biologică nu plecase cu impresia că fusese înlocuită.
Iar Alexandru nu mai simțea că trebuie să împartă dragostea în două.
Înainte de plecare, cele două femei au rămas câteva minute împreună.
— Poate că avem multe de recuperat, a spus mama lui Alexandru.
Elena a zâmbit.
— Atunci să începem de mâine.
Alexandru le-a privit și a înțeles că, uneori, vindecarea nu vine prin ștergerea trecutului.
Vine atunci când oamenii au curajul să-l privească în față și să recunoască adevărul.
În acea noapte, nu a existat o mamă câștigătoare și una pierzătoare.
Au existat doar două femei care au acceptat, fiecare în felul ei, locul pe care îl avea în viața unui singur om.
Iar Alexandru a plecat de la petrecere cu o certitudine pe care nu o mai avusese niciodată: nu trebuie să alegi între oamenii care te iubesc, dar trebuie să nu-i uiți niciodată pe cei care au fost acolo când aveai cel mai mult nevoie de ei.