PARTEA 2
Bărbatul a ieșit din supermarket cu pași apăsați, convins că tocmai fusese umilit pe nedrept.
Dar nu ajunsese nici măcar la mașină când telefonul i-a sunat.
— Alo?
La celălalt capăt era soția lui.
— Unde ești? Te așteptăm de aproape o oră!
— Am avut o problemă la supermarket.
— Ce problemă?
Bărbatul a tăcut.
Nu știa ce să-i spună.
Între timp, în magazin, casierița îl ajuta pe profesor să-și pună cumpărăturile într-o sacoșă.
— Domnule profesor, lăsați-mă să plătesc eu.
Bătrânul a clătinat din cap.
— Nu, fata mea. Ai făcut deja prea mult.
— Dumneavoastră ați făcut mai mult pentru mine.
Bătrânul a zâmbit.
— Atunci consideră că suntem chit.
Fata și-a șters ochii.
Nu știa însă că managerul auzise conversația.
S-a apropiat de ei și a spus:
— Domnule profesor, ce ați făcut pentru ea?
Bătrânul a zâmbit modest.
— Nimic special. Era o fată bună, dar nu avea posibilități. Am ajutat-o cu matematica.
Casierița a intervenit:
— M-a pregătit aproape un an. Nu mi-a cerut niciun ban.
Managerul a rămas câteva secunde tăcut.
Apoi a spus:
— Atunci cred că supermarketul nostru poate face ceva pentru dumneavoastră.
A luat sacoșa cu alimente și a adăugat discret câteva produse.
— Pentru următoarele șase luni, aveți cumpărăturile de bază din partea noastră.
Bătrânul a făcut ochii mari.
— Nu pot accepta…
— Nu este milă, domnule profesor.
Managerul a zâmbit.
— Este recunoștință.
În acel moment, oamenii aflați la cozi au început să aplaude.
Un client din spate a spus:
— Eu plătesc luna următoare.
Altul a ridicat mâna:
— Și eu.
În câteva minute, mai mulți oameni au contribuit.
Profesorul privea uluit.
— Dar pentru ce toate astea?
Casierița i-a răspuns:
— Pentru că dumneavoastră ați investit într-un om când nimeni nu știa dacă va reuși.
Bătrânul și-a coborât privirea.
Avea lacrimi în ochi.
Dar povestea nu se terminase.
La ieșirea din supermarket, bărbatul arogant își găsise mașina.
În parbriz era un proces-verbal.
Parcase neregulamentar.
A luat hârtia, a mototolit-o și a înjurat printre dinți.
Apoi a văzut, prin geamul supermarketului, bătrânul profesor plecând alături de casieriță.
Și ceva l-a făcut să se oprească.
Poate pentru prima dată după foarte mulți ani, s-a întrebat:
„Eu pentru cine am făcut vreodată ceva fără să cer nimic în schimb?”
A urcat în mașină.
Dar nu a pornit.
A stat câteva minute cu mâinile pe volan.
Apoi a coborât.
S-a întors în supermarket.
Toată lumea l-a recunoscut.
A mers direct la profesor.
— Domnule…
Bătrânul s-a întors.
Bărbatul a scos din buzunar bancnota de 50 de lei pe care o aruncase peste cumpărăturile lui.
A întins-o.
— Nu este pentru dumneavoastră.
Profesorul l-a privit nedumerit.
— Atunci?
— Este pentru casieriță. Pentru că astăzi mi-a dat o lecție pe care probabil trebuia să o învăț cu mult timp în urmă.
Fata a zâmbit.
— Păstrați-i.
— Nu.
A clătinat din cap.
— Prima dată în viața mea vreau să dau bani fără să încerc să cumpăr ceva cu ei.
Bătrânul profesor i-a pus mâna pe umăr.
— Atunci ai învățat.
Bărbatul a plecat fără să mai spună nimic.
Iar în supermarket, profesorul a rămas înconjurat de oamenii care îi mulțumeau.
Pentru că uneori, o lecție de matematică dată cu zeci de ani în urmă poate valora mai mult decât toate averile strânse într-o viață.
Iar bătrânul a spus doar atât:
„Să nu uiți niciodată: omul se măsoară prin ceea ce lasă în urma lui, nu prin ceea ce are în buzunar.”