PARTEA 2
Mariana a rămas câteva clipe în mașină, cu ochelarii de soare în poală și privirea pierdută în bord.
Nu se așteptase ca bătrânul pe care îl ironizase pentru Dacia lui veche să aibă asemenea acte.
După câteva minute, a coborât încet și s-a apropiat din nou de poarta lui Nea Vasile.
— „Vasile… pot să te întreb ceva?”
Bătrânul a ridicat privirea.
— „Spune, Mariana.”
— „Apartamentul acela chiar l-ai cumpărat cu banii făcuți din agricultură?”
— „Nu doar unul”, a răspuns el liniștit. „Am muncit o viață întreagă. Am vândut ce am produs, am pus bani deoparte și n-am cheltuit niciodată ca să impresionez lumea.”
Mariana a tăcut.
Apoi și-a privit mașina strălucitoare.
— „Eu am venit din Italia cu ea ca să le arăt tuturor că am reușit.”
Nea Vasile a zâmbit trist.
— „Să reușești nu înseamnă să ai ceva mai scump decât vecinul. Înseamnă să poți dormi liniștit noaptea și să știi că n-ai călcat pe nimeni ca să ajungi unde ești.”
Femeia a coborât ochii.
Dar exact atunci, din mașina ei s-a auzit un zgomot puternic.
Motorul s-a oprit.
Mariana a încercat din nou să pornească. Nimic.
— „Nu se poate… Tocmai am adus-o din Italia!”
Nea Vasile s-a apropiat, a ridicat capota și s-a uitat câteva secunde.
— „Nu pare ceva grav. Dar trebuie să verificăm.”
— „Tu te pricepi?”
Bătrânul a râs.
— „Am reparat Dacia asta de o mie de ori. O mașină rămâne o mașină, indiferent cât costă.”
A deschis portbagajul Daciei și a scos câteva scule.
Mariana îl privea fără să mai spună nimic.
Omul pe care îl numise „sărac” era acum singurul care putea să o ajute.
DEZNODĂMÂNT
După aproape o jumătate de oră, motorul mașinii Marianei a pornit din nou.
Femeia a rămas cu mâna pe volan, rușinată.
A coborât și s-a apropiat de Nea Vasile.
— „Îți mulțumesc.”
— „Cu drag.”
Mariana a ezitat câteva secunde.
— „Și… îmi pare rău pentru ce am spus despre mașina ta.”
Bătrânul a privit Dacia prăfuită și a zâmbit.
— „Mașina asta nu m-a făcut bogat. Dar m-a dus la muncă în fiecare zi. M-a dus la spital când s-au îmbolnăvit copiii. M-a dus la piață cu marfa și m-a adus acasă la nevastă-mea. Pentru mine valorează mai mult decât crezi.”
Mariana și-a șters discret o lacrimă.
Apoi a făcut ceva la care nimeni de pe uliță nu se aștepta.
Și-a scos brățările de aur de la mână și le-a pus înapoi în geantă.
— „Cred că am confundat prea mult timp bogăția cu aparențele.”
Nea Vasile a dat din cap.
— „Important este că ți-ai dat seama.”
Mariana s-a urcat în mașina ei, dar înainte să plece, a coborât geamul:
— „Nea Vasile, dacă mai ai nevoie vreodată de ceva, să-mi spui.”
Bătrânul a zâmbit.
— „Dacă ai nevoie tu vreodată de ceva, Mariana, să-mi spui.”
Femeia a plecat încet, fără muzică dată tare și fără să mai privească pe nimeni de sus.
Nu mașina pe care o conduci spune cât valorezi, ci oamenii pe care îi ajuți atunci când nu ai nimic de câștigat.