PARTEA 2
„Cuplul de fițe a plecat furios de pe plajă, dar s-a întors câteva minute mai târziu să facă scandal. Ce le-a arătat salvamarul pe telefon i-a lăsat fără replică…”
Cuplul abia ajunsese la mașină când femeia s-a oprit brusc.
— „Nu pot să las lucrurile așa! Ne-a umilit în fața tuturor.”
Soțul a încercat să o calmeze.
— „Lasă, plecăm și gata.”
— „Nu! Mă întorc.”
Câteva minute mai târziu, cei doi au reapărut pe plajă.
Salvamarul era încă în foișor.
Femeia s-a apropiat nervoasă.
— „Vreau să vorbesc cu superiorul dumneavoastră.”
— „Despre ce?”
— „Despre modul în care ne-ați tratat. Am plătit foarte mulți bani pentru șezlonguri și ne-ați făcut de râs.”
Salvamarul a rămas calm.
— „Nu v-am făcut eu de râs, doamnă.”
— „Ba da!”
— „Eu doar v-am spus că plaja este pentru toată lumea.”
În jurul lor, câțiva turiști s-au oprit să asculte.
Atunci salvamarul și-a scos telefonul.
— „Vreți să vedeți de ce am fost atât de ferm?”
Femeia a încruntat sprâncenele.
— „Ce aveți acolo?”
Salvamarul a deschis o fotografie.
Era o imagine veche, făcută cu mulți ani în urmă.
În fotografie apărea chiar el, copil, stând pe un prosop vechi, alături de mama și bunica lui.
În mâna lui ținea un porumb fiert.
Femeia a tăcut.
— „Așa arătam eu acum douăzeci de ani”, a spus salvamarul. „Mama mea nu-și permitea șezlonguri. Bunica îmi aducea porumb fiert de acasă. Și știți ceva?”
A privit către familia modestă.
— „Eram fericit.”
DEZNODĂMÂNT
Salvamarul a pus telefonul în buzunar.
— „Poate că pentru dumneavoastră un prosop vechi și o sacoșă de rafie înseamnă sărăcie. Pentru mine înseamnă copilărie.”
Bunica familiei îl privea emoționată.
— „Și dumneavoastră sunteți din partea locului?”
Tânărul a zâmbit.
— „Da. Am crescut într-o familie exact ca a dumneavoastră.”
Femeia cu ochelari de firmă nu mai spunea nimic.
Soțul ei a oftat.
— „Hai să plecăm.”
Dar salvamarul i-a oprit.
— „Nu trebuie să plecați.”
Femeia l-a privit surprinsă.
— „Nu?”
— „Nu. Plaja este și a dumneavoastră.”
A făcut o pauză.
— „Doar că este și a lor.”
Femeia și-a coborât privirea.
Pentru câteva secunde, s-a uitat la cei doi copii care râdeau pe nisip.
Apoi a făcut ceva ce nimeni nu se aștepta.
S-a apropiat de mamă.
— „Îmi pare rău.”
Tânăra a rămas surprinsă.
— „Pentru ce?”
— „Pentru că v-am făcut să vă simțiți ca și cum nu ați avea ce căuta aici.”
Bunica a zâmbit.
— „Să fiți sănătoasă.”
Femeia s-a uitat spre porumbul fiert.
— „Mai aveți?”
Mama a ridicat din umeri.
— „Mai avem unul.”
Femeia a zâmbit timid.
— „Pot să cumpăr unul?”
Copilul i-a întins porumbul.
— „Luați-l pe acesta.”
Femeia a început să râdă.
— „Nu, dragule. Păstrează-l.”
Salvamarul privea scena de la câțiva metri distanță.
Soțul femeii a venit lângă ea.
— „Cred că tocmai am primit cea mai bună lecție din vacanța asta.”
Ea a dat din cap.
— „Și a costat doar un porumb fiert.”
Cei doi s-au așezat câteva minute mai departe, fără să mai facă fotografii și fără să mai privească pe nimeni de sus.
Iar copiii familiei modeste au continuat să râdă, fără să știe că tocmai schimbaseră, pentru câteva minute, perspectiva unor oameni care credeau că luxul înseamnă să fii mai presus decât ceilalți.
În acea seară, salvamarul a înțeles încă o dată ceva ce învățase de la bunica lui:
„Poți avea cel mai scump șezlong de pe plajă și tot să fii sărac, dacă nu ai loc în suflet pentru bucuria altora.”