PARTEA 2
„A crezut că l-a umilit pe «zilierul obosit». Dar când tânărul a spus cine era cu adevărat și cui aparținea proiectul, vecinii au rămas fără cuvinte…”
Bărbatul cu trabucul încă zâmbea satisfăcut, convins că îl pusese la punct pe tânăr.
— „Ai auzit ce ți-am spus? Strânge tot și pleacă. Nu vreau să mai văd muncitori aici înainte de petrecerea mea.”
Tânărul și-a ridicat telefonul cu ecranul crăpat și l-a privit câteva secunde.
— „Telefonul ăsta costa mai puțin decât trabucul dumneavoastră”, a spus el calm. „Dar pentru mine valorează mai mult. Cu el am filmat fiecare etapă a proiectului.”
— „Și ce vrei să demonstrezi cu asta?” a râs bărbatul.
— „Nimic. Doar că munca unui om nu devine mai puțin importantă pentru că poartă haine de lucru.”
În jurul lor începuseră să se strângă mai mulți vecini.
Președintele asociației coborâse deja din bloc și privea nedumerit către foișor.
— „Ce se întâmplă aici?”
Bărbatul bogat a intervenit imediat:
— „Nimic important. I-am spus acestui zilier să-și strângă sculele. Se pare că nu înțelege cine locuiește aici.”
Tânărul a zâmbit scurt.
— „Domnule președinte, cred că ar fi bine să le explicați dumneavoastră.”
Președintele s-a uitat spre el, apoi spre bărbat.
— „Să explic ce?”
— „Cine a proiectat cartierul.”
S-a făcut liniște.
Președintele l-a privit pe tânăr și a spus:
— „El.”
Bărbatul cu trabucul a încremenit.
— „Cum adică?”
— „El este arhitectul proiectului. A insistat să vină personal și să construiască foișorul pentru comunitate. Și nu a cerut niciun ban pentru el.”
Zâmbetul bărbatului a dispărut.
Dar președintele nu terminase.
— „Ba mai mult, pentru că spațiul este comun, noi toți am fost de acord ca foișorul să fie folosit de toți locatarii. Nu este proprietatea dumneavoastră.”
Bărbatul a privit în jur.
Pentru prima dată, nu mai avea replică.
DEZNODĂMÂNT
— „Stați puțin…” a murmurat el. „Eu nu știam că dumneavoastră ați proiectat cartierul.”
Tânărul și-a strâns încet sculele.
— „Asta nu schimbă nimic.”
— „Ba schimbă tot!” a insistat bărbatul. „Dacă știam cine sunteți, nu vorbeam așa.”
Tânărul s-a oprit și l-a privit direct.
— „Tocmai asta este problema. Ar fi trebuit să mă respectați și dacă eram simplu muncitor.”
Câteva secunde nimeni nu a spus nimic.
Vecinii au început să aprobe din cap.
Bărbatul și-a dat seama că încercarea lui de a-l umili pe tânăr se întorsese împotriva lui.
— „Îmi pare rău pentru telefon”, a spus în cele din urmă.
— „Telefonul se poate înlocui”, a răspuns tânărul. „Respectul, însă, se câștigă mai greu.”
Apoi și-a pus trusa în mașină.
Înainte să plece, președintele asociației l-a întrebat:
— „Și cu foișorul ce facem?”
Tânărul a privit construcția neterminată.
— „Dacă oamenii din comunitate îl vor, îl voi termina. Dar nu pentru cineva care crede că hainele unui om îi stabilesc valoarea.”
Vecinii au izbucnit în aplauze.
Bărbatul cu mașina scumpă a rămas singur în mijlocul curții, cu trabucul stins între degete.
În acea seară, nu tânărul muncitor a plecat cu capul plecat.
Aroganța lui fusese cea care rămăsese fără loc în comunitate.