Am desfăcut plicul.
Radu a făcut un pas spre mine.
— Elena, nu.
Dar era prea târziu.
Am scos foaia.
Scrisul era al Doinei.
„Radu, dacă citești asta împreună cu Elena, înseamnă că nu am mai avut curajul să-ți spun totul în față.”
Am ridicat privirea.
— Ce înseamnă asta?
Radu nu răspundea.
Am continuat.
„Banii din cutie nu sunt ai noștri. Sunt banii pe care tatăl tău i-a ascuns înainte să moară. Am găsit cutia acum câteva luni, când am venit aici singură.”
M-am uitat la Radu.
— Tatăl tău?
A dat încet din cap.
— Continuă.
Am citit mai departe.
„El a cumpărat această casă cu mult înainte să vă căsătoriți. Actele au fost schimbate după moartea lui, iar eu am păstrat adevărul pentru că mi-a fost teamă.”
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Radu, casa asta…
— Știu.
— De când?
A oftat.
— De aproape doi ani.
Am rămas nemișcată.
— Ai știut că mama ta ascunde ceva?
— Nu tot.
— Dar suficient.
Nu mi-a răspuns.
Am privit din nou foaia.
Sub acele rânduri era o altă propoziție:
„Elena, dacă ai ajuns să citești asta, înseamnă că fiul meu ți-a spus deja cât de mult te iubește. Eu însă nu sunt sigură că el a fost sincer cu tine.”
Am ridicat ochii spre Radu.
— Ce nu mi-ai spus?
— Nimic din ce crezi.
— Atunci spune-mi.
Radu și-a trecut mâna peste față.
— Casa asta nu trebuia să fie a noastră.
Am simțit un fior.
— Atunci a cui trebuia să fie?
A privit spre cutie.
— A surorii mele.
Am rămas fără cuvinte.
Nu știam să fi avut vreo soră.
Niciodată.
În toți anii în care fusesem împreună, Radu îmi spusese că era copil unic.
— Ce soră?
Radu a închis ochii.
— O chema Mara.
— Unde este?
Liniștea lui mi-a dat răspunsul înainte să vorbească.
— A murit.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Când?
— Acum douăzeci și trei de ani.
— Și de ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că mama nu voia să vorbim despre ea.
Am privit scrisoarea.
— Dar asta nu explică banii.
Radu s-a uitat spre mine.
— Banii sunt despăgubirea primită după moartea ei.
Am simțit că nu mai înțeleg nimic.
— Despăgubire pentru ce?
Radu n-a răspuns.
Atunci Rex a început din nou să mârâie.
Nu spre cutie.
Spre gard.
Ne-am întors amândoi.
La început n-am văzut nimic.
Apoi, din spatele pomilor, s-a auzit o voce.
— Pentru accident.
Am înghețat.
Doina stătea în dreptul porții.
Taxiului nu-i dispăruse deloc.
Se întorsese pe jos.
Avea fața palidă.
— Mamă…
— Nu mai are rost să ascunzi, Radu.
A intrat încet în curte.
— Elena trebuie să știe.
M-am uitat la ea.
— Ce accident?
Doina s-a apropiat de noi.
— Cu douăzeci și trei de ani în urmă, soțul meu conducea mașina. Radu era în dreapta lui. Mara stătea în spate.
Radu a șoptit:
— Mamă…
— Nu, Radu. Ajunge.
Doina tremura.
— Mașina a intrat într-un copac.
Am privit-o fără să respir.
— Mara a murit pe loc.
A urmat o pauză.
— Dar Radu a scăpat.
M-am uitat spre soțul meu.
— Și atunci de ce ai spus că ești copil unic?
Radu a coborât privirea.
Doina a răspuns în locul lui:
— Pentru că după accident, Radu nu și-a mai amintit nimic.
Mi s-a făcut frig.
— Nimic?
— Doctorii spuneau că trauma îi ștersese o parte din amintiri. Eu am ales să nu-l ajut să-și amintească.
— De ce?
Doina s-a uitat spre cutie.
— Pentru că adevărul era mai greu decât uitarea.
A scos din buzunar o fotografie veche.
În ea erau doi copii.
Un băiat și o fetiță.
Radu avea poate opt ani.
Mara îl ținea de mână.
Pe spatele fotografiei era scris:
„Radu și Mara. Ultima vară.”
Am privit fotografia.
Apoi am observat ceva.
Broșa verde.
Era prinsă de bluza fetiței.
— Broșa asta…
Doina a dat din cap.
— Era a Marei.
Am simțit un nod în gât.
— Dar tu ai spus că ai primit-o de la mama ta.
Doina a închis ochii.
— Am mințit.
Am privit-o lung.
— De ce ai îngropat-o aici?
— Pentru că acum șase luni am găsit cutia.
A arătat spre plic.
— Și am descoperit că tatăl vostru nu lăsase banii pentru noi.
— Pentru cine?
Doina a privit spre Radu.
— Pentru familia copilului pe care l-a lovit.
Liniștea a devenit apăsătoare.
— Ce copil?
Doina a început să plângă.
— În accidentul acela nu a murit doar Mara.
Radu s-a ridicat brusc.
— Mamă, ajunge!
— Nu!
Vocea ei a răsunat în toată curtea.
— A mai fost cineva.
M-am uitat la Radu.
Fața lui devenise albă.
Doina a spus încet:
— O fetiță de șase ani.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Și?
Doina a privit spre mine.
— A supraviețuit.
A făcut o pauză.
— Dar a rămas fără mamă.
Am încremenit.
— Cine era?
Doina mi-a întins o fotografie.
În fotografie era o femeie tânără.
Lângă ea, o fetiță de șase ani.
M-am uitat la chipul femeii.
Apoi la chipul copilului.
Și am simțit că mi se taie picioarele.
Era mama mea.
Am ridicat privirea.
— Nu…
Doina plângea.
— Da.
Am făcut un pas înapoi.
— Accidentul în care a murit Mara…
— A fost accidentul în care și mama ta a fost ucisă.
M-am uitat spre Radu.
El nu mai putea să mă privească.
Și atunci am înțeles de ce se temuse atât de tare să deschid acel plic.
Nu era vorba despre bani.
Nu era vorba despre casă.
Era vorba despre faptul că bărbatul cu care îmi împărțisem viața era copilul care supraviețuise accidentului în care îmi murise mama.
Dar mai exista un adevăr.
Unul pe care nici măcar Doina nu mi-l spusese încă.
Am deschis ultimul document din cutie.
Era un raport vechi de poliție.
Am citit primele rânduri.
Apoi am văzut numele șoferului.
Nu era tatăl lui Radu.
Am ridicat ochii.
— Radu…
El a început să plângă.
Doina și-a acoperit fața cu mâinile.
Iar eu am înțeles că povestea pe care mi-o spusese familia lui timp de douăzeci și trei de ani era complet falsă.
Pentru că omul care condusese mașina în acea noapte…
era chiar tatăl meu.
Iar cutia îngropată în grădina noastră nu fusese ascunsă pentru a proteja familia lui Radu.
Fusese ascunsă pentru a proteja adevărul de care amândoi fuseserăm ținuți departe toată viața.