Partea 2 – Adevărul pe care nu l-am bănuit

Trei zile am căutat fără ca Cătălin să observe.

Nu i-am verificat telefonul și nu am făcut nimic care să mă transforme în omul pe care nu voiam să devin.

Am început, în schimb, să fiu atentă.

La orele la care pleca.

La telefoanele pe care le primea.

La felul în care își ascundea ecranul.

Într-o după-amiază, când a spus că trebuie să rămână la serviciu, am primit un apel de la o femeie.

— Sunteți soția lui Cătălin?

— Da. Cine sunteți?

A urmat o pauză.

— Laura.

Mi s-a oprit inima.

Dar femeia nu părea deloc cum îmi imaginasem.

Era speriată.

— Trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit într-o cafenea.

Laura mi-a spus că îl cunoștea pe Cătălin de aproape un an, dar nu fusese amanta lui.

Era avocat.

Cătălin o angajase pentru un motiv pe care îl ascunsese de mine.

Mi-a pus pe masă un dosar.

— Soțul dumneavoastră are probleme serioase la serviciu.

Am deschis documentele.

Cătălin descoperise că un coleg delapida bani din companie și falsifica acte. Dacă informația ieșea la iveală prea devreme, firma putea intra într-un scandal uriaș.

Dar nu acesta era motivul pentru care își mutase viața în camera de oaspeți.

Laura mi-a explicat că cineva îi urmărea familia și îi trimitea lui Cătălin amenințări.

— De ce nu mi-a spus?

— Pentru că persoana respectivă v-a menționat și pe dumneavoastră.

Am simțit un gol în stomac.

Cătălin nu mă evita.

Încerca să mă protejeze.

Camera de oaspeți fusese transformată într-un spațiu de lucru, iar ușa era încuiată pentru că acolo păstra documentele și discuta cu Laura.

Mesajul de la ora 2:30 nu fusese despre o aventură.

„Poți să mă suni când adoarme?” însemna că aștepta să adorm eu pentru a discuta despre dosar fără să mă implice.

Am ajuns acasă furioasă și, în același timp, rușinată că îmi suspectasem soțul.

Cătălin era în bucătărie.

M-a privit și a înțeles imediat că aflasem.

— Ai vorbit cu Laura?

Am dat din cap.

— De ce nu mi-ai spus?

A lăsat cana jos.

— Pentru că dacă știai, deveneai și tu o țintă.

— Și ai preferat să mă lași să cred că ai pe altcineva?

A tăcut.

Apoi s-a apropiat și mi-a spus:

— Cea mai mare greșeală a mea a fost să cred că te pot proteja mințindu-te.

Am plâns atunci.

Nu pentru că mă înșelase.

Ci pentru că în ultimele săptămâni mă făcuse să cred că eu eram problema.

Cătălin m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău pentru tot.

Am privit spre camera de oaspeți.

Ușa era deschisă.

Pentru prima dată după luni întregi, nu mai ascundea nimic.

A doua zi, Cătălin a mers la poliție împreună cu Laura și a predat toate documentele.

Cel care fura din companie a fost descoperit.

Iar noi am început să reparăm ceea ce aproape distruseserăm fără să ne dăm seama.

După paisprezece ani, am învățat că uneori cea mai periculoasă minciună nu este cea spusă pentru a ascunde o trădare, ci cea spusă din dorința de a-i proteja pe cei pe care îi iubești.

Iar într-o seară, când Cătălin mi-a spus râzând că sforăiam din nou, i-am aruncat perna în față.

De data aceasta, amândoi am râs.