Radu țipa la telefon, dar pentru prima dată nu mai avea nimic din siguranța bărbatului care, cu trei săptămâni înainte, plecase de la masa avocatului convins că obținuse totul.
— Tu știai! Știai că există problema asta cu vila!
— Ți-am spus să citești toate documentele.
— Nu-mi spune asta! Ai făcut intenționat!
Am lăsat ceașca pe masă.
— Nu, Radu. Eu doar am respectat dorința ta.
— Ce dorință?!
— Ai spus foarte clar că vrei casa, mașina și toate bunurile pe care le-ai enumerat. Ai spus că nu vrei să mai rămână nimic între noi.
— Nu despre asta vorbesc!
— Atunci despre ce?
A urmat o liniște grea.
În sfârșit, vocea lui s-a auzit mai încet:
— Banca a început executarea.
Nu am răspuns.
— Casa are datorii, Elena. Datorii uriașe. De unde știai?
M-am uitat spre masa mea mică, cumpărată la mâna a doua. Era primul lucru din casa mea care îmi aparținea în întregime.
— Pentru că eu am descoperit situația cu luni înainte să cerem divorțul.
— Și de ce nu mi-ai spus?
Am zâmbit amar.
— Pentru că tu nu mai ascultai de mult.
În ultimele luni ale căsniciei, Radu investise bani pe care nu-i avea. Luase credite pentru afacerea unui prieten, garantase pentru alte persoane și folosise vila drept garanție fără să-mi spună.
Când descoperisem documentele, înțelesesem că proprietatea nu mai era premiul pe care îl credea el.
Era o povară.
Mașina avea, de asemenea, rate restante.
Mobilierul scump fusese cumpărat în leasing.
Iar contul comun era aproape gol.
Eu aveam însă ceva ce Radu nu avusese niciodată:
toate documentele.
Și, cu ajutorul avocatului, mă asigurasem că în acordul de divorț fiecare obligație financiară asociată bunurilor pe care le cerea avea să-i revină lui.
Radu tăcu câteva secunde.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că atunci când ți-am spus că trebuie să discutăm despre finanțe, mi-ai răspuns că „nu e treaba mea”.
— Elena…
— Ai vrut casa. Ai primit-o.
— Dar nu știam!
— Tocmai asta a fost problema ta, Radu. Ai vrut lucrurile, dar n-ai vrut să știi adevărul despre ele.
A început să respire greu.
— Pot să pierd casa.
— Da.
— Pot să pierd și mașina.
— Da.
— Și după ce se vinde casa, s-ar putea să mai rămân și cu datorii.
— Da.
A urmat o pauză lungă.
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud:
— M-ai lăsat să mă distrug.
Am închis ochii.
— Nu, Radu. Te-am lăsat să alegi.
A doua zi, avocatul meu m-a sunat.
— Elena, Radu a încercat să conteste acordul.
Am oftat.
— Și?
— Nu are șanse. A semnat. A fost informat. Documentele sunt clare.
Am zâmbit.
— Atunci s-a terminat.
— Aproape. Mai e ceva.
— Ce?
— Casa nu va fi singura problemă. Ai făcut bine că ai plecat înainte să apară toate acestea pe numele tău.
Am închis telefonul și am privit prin fereastră.
Pentru prima dată după doisprezece ani, nu mai aveam vila, mașina, mobilierul sau viața luxoasă pe care Radu o construise în jurul aparențelor.
Aveam un apartament mic.
Un singur troler.
Și liniște.
Trei luni mai târziu, vila fusese scoasă la vânzare.
Mașina fusese returnată.
O mare parte dintre lucrurile pe care Radu le considerase „victoria lui” dispăruseră.
Într-o seară, când mă întorceam de la serviciu, l-am văzut întâmplător în fața unei cafenele.
Arăta schimbat.
Mai obosit.
Mai bătrân.
M-a observat și s-a ridicat.
— Elena.
M-am oprit.
— Ce faci?
A zâmbit trist.
— Încerc să încep din nou.
Am dat din cap.
— Și eu.
S-a uitat la mine.
— Ai fost mai fericită după ce ai plecat?
M-am gândit câteva secunde.
— Nu după ce am plecat.
Radu aștepta.
— Ci după ce am încetat să mă mai tem că voi pierde ceva.
A coborât privirea.
— Dacă aș putea să dau timpul înapoi…
— Nu poți.
— Știu.
Am făcut un pas spre el.
— Dar poate că asta a fost lecția de care aveam amândoi nevoie.
— Care?
Am zâmbit.
— Tu ai aflat că nu tot ce poți lua merită păstrat.
M-am întors și am plecat.
Când am ajuns acasă, mi-am lăsat geanta pe scaun și am privit camera mică, simplă, în care încă mai erau două cutii nedesfăcute.
Nu mai aveam vila.
Nu mai aveam mașina.
Nu mai aveam averea pe care Radu o confundase cu fericirea.
Dar aveam ceva ce nu putea fi împărțit la divorț și nu putea fi luat de nimeni.
Viața mea înapoi.