PARTEA A 2-A
A doua dimineață, Elena a venit după mine exact cum promisese.
Nu mi-a spus aproape nimic în mașină.
Ținea dosarul pe genunchi și privea înainte.
Eu mă uitam pe geam și încercam să-mi imaginez ce urma să se întâmple.
Când am ajuns în fața casei, am recunoscut imediat mașina lui Adrian.
Era parcată în curte.
La fereastra sufrageriei am văzut-o pe Bianca.
Purta halatul meu.
Cel pe care îl lăsasem în baie cu o lună înainte.
Mi s-a strâns stomacul.
Elena a coborât din mașină.
— Vino.
— Ce o să faci?
S-a uitat la mine.
— O să-ți arăt de ce fiul meu n-ar fi trebuit să te dea niciodată afară.
Am mers până la ușă.
Elena a sunat.
După câteva secunde, ușa s-a deschis.
Bianca a rămas încremenită când a văzut-o.
— Doamna Elena?
— Unde este Adrian?
— Înăuntru.
— Atunci cheamă-l.
Bianca a încercat să închidă ușa.
Elena a pus mâna pe clanță.
— Nu.
În spatele ei a apărut Adrian.
Când m-a văzut, expresia i s-a schimbat.
— Simona…
— Nu am venit să mă cert, am spus.
Elena a intrat.
— Nici eu.
A pus dosarul pe masa din sufragerie.
Adrian se uita când la mine, când la mama lui.
— Mamă, ce este asta?
Elena deschise prima pagină.
— Actul de proprietate.
Adrian zâmbi amar.
— Știu foarte bine că locuința este pe numele meu.
— Nu.
Zâmbetul îi dispăru.
Elena întoarse documentul spre el.
— Nu este pe numele tău.
Adrian luă foile.
Citi.
Apoi încă o dată.
— Nu înțeleg.
— Casa a fost cumpărată de mine și de tatăl tău înainte să te naști.
— Dar mi-ați dat-o!
— Ție ți-am dat dreptul să locuiești acolo. Nu ți-am transferat proprietatea.
Am simțit cum îmi bate inima.
— Atunci de ce ai spus că este casa mea? întrebă Adrian.
Elena se întoarse spre mine.
— Pentru că, acum aproape șapte ani, tatăl lui Adrian mi-a cerut să fac un lucru.
Scoase un alt document.
— A vrut ca, dacă eu nu mai sunt, casa să ajungă la tine și la copiii tăi.
Am rămas fără cuvinte.
— La mine?
Elena încuviință.
— Da.
Adrian făcu un pas înapoi.
— De ce?
Mama lui îl privi cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Pentru că tatăl tău știa ce fel de om ești atunci când ești pus în fața banilor.
Bianca interveni:
— Asta nu are nicio logică.
Elena se întoarse spre ea.
— Ba are.
Apoi scoase încă un document.
— Acesta este testamentul.
Adrian îl luă.
Câteva secunde mai târziu, mâinile îi tremurau.
— Tata…
— Tatăl tău a lăsat foarte clar scris că, în cazul în care căsnicia voastră se destramă din vina ta și tu încerci să o alungi pe Simona, casa nu rămâne la tine.
Adrian ridică privirea.
— Dar de ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că nu trebuia să existe niciun motiv să-ți spun.
Elena închise dosarul.
— Tatăl tău avea încredere în Simona. Nu în tine.
În cameră se făcu liniște.
Bianca se apropie de Adrian.
— Adrian, spune-i că nu e adevărat.
El nu răspunse.
Pentru prima dată de când îl cunoscusem, părea complet pierdut.
Eu însă aveam o singură întrebare.
— Elena… dacă documentele sunt reale, de ce nu mi-ai spus asta când m-a dat afară?
M-a privit.
— Pentru că voiam să văd dacă fiul meu se oprește singur.
A făcut o pauză.
— Nu s-a oprit.
Apoi a adăugat:
— Și mai este ceva.
Am simțit un fior.
— Ce?
Elena a scos din dosar o fotografie veche.
Era o fotografie cu mine și Adrian în ziua în care ne mutaserăm în casă.
Pe spate era scrisul tatălui lui.
„Casa aceasta este pentru familia lui Adrian. Dar dacă își uită familia, casa se întoarce la femeia care a avut grijă de ea.”
Am început să plâng.
Nu pentru casă.
Ci pentru că, în timp ce Adrian încerca să mă scoată din viața lui, tatăl lui se gândise cu ani înainte la ziua în care eu și copiii am putea avea nevoie de protecție.
Adrian s-a apropiat de mine.
— Simona…
Am ridicat mâna.
— Nu.
A rămas pe loc.
— Ai avut cincisprezece ani să mă respecți.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Am greșit.
— Nu ai greșit o dată, Adrian. Ai făcut o alegere. Și ai repetat-o în fiecare zi.
Bianca și-a luat geanta.
— Eu plec.
Adrian se întoarse spre ea.
— Bianca…
— Nu mă interesează casa dacă nu mai este a ta.
Și a ieșit.
Adrian a rămas singur în sufragerie.
În casa în care mă alungase.
Exact acolo unde, cu o lună înainte, îmi spusese că nu mai aveam ce căuta.
Elena mi-a întins cheile.
— Sunt ale tale.
Le-am privit câteva secunde.
Apoi am spus:
— Nu vreau să mă întorc singură.
Elena a zâmbit.
— Nu te întorci singură.
În acea seară, copiii mei s-au întors acasă.
Când fiica mea a intrat pe ușă, a început să plângă.
— Mami, chiar rămânem aici?
Am îngenuncheat și am strâns-o în brațe.
— Da, iubita mea.
Băiatul meu s-a uitat spre sufragerie.
— Și tata?
Am rămas câteva secunde fără răspuns.
— Tata va trebui să învețe să trăiască cu alegerile lui.
Adrian nu mai locuia în casă.
A plecat în aceeași seară.
Nu l-am mai văzut câteva săptămâni.
Apoi mi-a trimis un singur mesaj:
„Acum înțeleg cât de mult am pierdut.”
Nu i-am răspuns.
Pentru că, după cincisprezece ani în care crezusem că familia mea depinde de un bărbat, am învățat ceva mult mai important:
O casă nu înseamnă pereți. Înseamnă locul în care oamenii care te iubesc aleg să te protejeze.
Iar Adrian crezuse că, dacă mă scoate din casă, îmi poate lua totul.
Nu știa că, de fapt, tatăl lui lăsase în urmă o singură lecție pentru fiul său:
Poți pierde o soție într-o zi.
Poți pierde o casă într-o clipă.
Dar respectul pierdut nu se mai cumpără cu nimic.