PARTEA A 2-A — DEZNODĂMÂNT

Prima noapte nu m-a sunat.

Nici a doua dimineață.

Am presupus că totul mergea bine.

Abia sâmbătă seara telefonul meu a început să vibreze.

Era Andrei.

— Ioana…

Vocea lui suna obosit.

— Da?

A tăcut câteva secunde.

— Cum ai reușit?

Am zâmbit amar.

— Ce anume?

— Să faci toate lucrurile astea în fiecare zi.

Nu am răspuns.

— Azi am înțeles, a continuat el. Și eu eram doar aici, plângându-mă că sunt obosit.

Pentru prima dată nu încerca să se apere.

— Sofia a plâns aproape două ore, a spus el. Am schimbat-o, i-am făcut laptele, am spălat biberoanele și apoi a trebuit să strâng prin casă.

A urmat o pauză.

— Și încă nu s-a terminat ziua.

— Acum înțelegi?

— Da.

Vocea i s-a frânt.

— Și îmi pare rău.

M-am întors abia duminică.

Când am intrat în casă, Sofia dormea.

Andrei era în bucătărie.

Pe masă se afla un plic alb.

— Este pentru tine, mi-a spus.

L-am deschis.

Înăuntru era o foaie scrisă de mâna lui.

„Am crezut că tu te descurci pentru că ești mai bună decât mine la toate. Adevărul este că m-am obișnuit să lași tu totul pe umerii tăi.”

Sub aceste rânduri mai era ceva.

„Am vorbit cu șeful meu. Din luna viitoare îmi schimb programul și voi prelua jumătate din responsabilitățile cu Sofia. Și am făcut o programare pentru mine la consiliere.”

Am ridicat privirea.

— De ce ai făcut asta?

Andrei s-a apropiat.

— Pentru că nu vreau să te mai văd niciodată bolnavă și singură în timp ce eu fug la mama.

Mi-au dat lacrimile.

— Nu am nevoie de promisiuni.

— Știu.

— Am nevoie să văd schimbarea.

A dat din cap.

— Atunci lasă-mă să ți-o arăt.

A doua zi dimineață, pentru prima dată de când se născuse Sofia, Andrei s-a trezit înaintea mea.

A pregătit laptele.

A schimbat-o.

Mi-a făcut cafeaua.

Apoi s-a uitat spre mine.

— Dormi. Mă ocup eu de ea.

Și, pentru prima dată, nu am simțit că îmi face o favoare.

Am simțit că își face partea.

Nu l-am iertat într-o singură zi.

Dar am acceptat să-i dau șansa să demonstreze că înțelesese.

Pentru că uneori un om nu realizează cât de mult duci până când este obligat să ducă singur, măcar pentru puțin timp, ceea ce tu ai dus în fiecare zi.

Iar Andrei avea să nu mai uite niciodată cele două zile în care a fost, cu adevărat, tată.