PARTEA 2
Traian s-a oprit în fața mea.
— Dă-mi plicul.
— Nu.
— Elena, nu face o scenă.
Am ridicat documentul suficient de sus încât cei mai apropiați invitați să-l poată vedea.
— Nu eu am făcut scena în seara asta. Tu ai făcut-o când ai decis să mă umilești în fața tuturor.
Apoi am spus adevărul.
Cu câteva zile înainte, după ce găsisem mesajele dintre el și Irina, nu îl confruntasem imediat.
În schimb, mersesem la un notar și cerusem toate documentele referitoare la apartament.
Locuința fusese cumpărată de mine înainte de căsătorie, din economiile mele și dintr-un credit pe care îl plătisem singură.
Traian nu contribuise la achiziție.
Dar, în ultimii ani, se comportase ca și cum locuința îi aparținea.
Plicul conținea notificarea oficială prin care îi ceream să elibereze apartamentul.
— Ai pregătit asta înainte de petrecere? întrebă el.
— Da.
— Și tot ai organizat aniversarea?
— Pentru ultima dată, am vrut să cred că omul cu care m-am căsătorit mai există.
Sala a rămas complet tăcută.
Irina s-a ridicat.
— Traian, eu nu știam că lucrurile sunt așa.
El s-a întors furios spre ea.
— Nu acum!
Dar ea a clătinat din cap.
— Ba da, acum.
Și-a luat geanta.
— Mi-ai spus că soția ta depinde de tine și că voi divorțați de mult timp. Nu mi-ai spus niciodată că apartamentul este al ei.
Traian a rămas fără răspuns.
În acel moment, unul dintre prietenii lui a intervenit.
— Traian, cred că ar fi mai bine să pleci.
El s-a uitat în jur.
Pentru prima dată în acea seară, nu mai avea pe nimeni de partea lui.
Am pus microfonul jos.
— Petrecerea este plătită până la sfârșit. Bucurați-vă de ea. Eu plec.
Am ieșit din restaurant fără să mai privesc în urmă.
În zilele următoare, Traian a încercat să mă convingă să mă răzgândesc.
A spus că fusese beat.
Că nu gândise.
Că între el și Irina nu se întâmplase nimic.
Dar pentru mine nu mai conta.
Nu alcoolul spusese acele lucruri.
Alcoolul doar îi înlăturase frâna.
Omul treaz alesese să mă mintă, să mă desconsidere și să mă facă să cred că depind de el.
După câteva săptămâni, ne-am despărțit oficial.
Traian a părăsit apartamentul.
Irina nu a mai vorbit cu el.
Iar eu am rămas singură pentru prima dată după cinci ani.
Ciudat era că nu mă simțeam abandonată.
Mă simțeam liberă.
În seara aceea, când am ajuns acasă, mi-am pus un pahar de vin și am privit în jur.
Aceea era casa mea.
Munca mea.
Viața mea.
Și mi-am dat seama că, timp de prea mult timp, îl lăsasem pe un om care nu mă respecta să mă convingă că fără el nu valorez nimic.
Câteva luni mai târziu, am organizat o cină cu aceiași prieteni care fuseseră la aniversarea lui.
De data aceasta nu mai era ziua nimănui.
Era pur și simplu o seară între oameni care mă susținuseră.
Unul dintre ei a ridicat paharul.
— Pentru Elena.
Am zâmbit.
Nu pentru că îl învinsesem pe Traian.
Ci pentru că, în sfârșit, mă alesesem pe mine.
Iar plicul pe care îl scosesem în acea seară nu fusese doar documentul care îi arătase unde trebuia să plece.
Fusese primul pas spre o viață în care nimeni nu mai putea să-mi spună că trebuie să accept lipsa de respect doar pentru că „nu aș avea unde să mă duc”.