PARTEA 2
Am citit documentul de două ori, sperând că poate înțelesesem greșit. Dar numele meu era acolo, alături de detalii despre terenul moștenit de la mama.
— Ce este asta? am întrebat, cu vocea tremurândă.
Unchiul Ion a oftat.
— Terenul tău urma să fie vândut unei firme de construcții. Mihai negociase deja totul.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Dar eu nu am semnat nimic!
— Tocmai asta era problema lui, Raluca. Avea nevoie de acordul tău.
Ion mi-a mai întins câteva foi.
Printre ele se afla o copie a unei procuri pregătite în numele meu.
— A încercat să mă convingă să semnez, mi-a spus unchiul. I-am cerut să te aducă aici. A refuzat.
Atunci am înțeles de ce trebuia să dispar din viața mea.
Dacă aș fi știut că Ion trăiește, aș fi aflat adevărul.
Telefonul meu a început să sune.
Era Mihai.
Am răspuns.
— Unde ești?
— Cu unchiul Ion.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Raluca, ascultă-mă…
— De ce mi-ai spus că a murit?
Nu mi-a răspuns.
— Și de ce ai încercat să vinzi terenul mamei fără să-mi spui?
Vocea lui a devenit defensivă.
— Voiam să fac ceva bun pentru familia noastră.
— Cu proprietatea mea?
— Era o oportunitate extraordinară.
Am strâns telefonul în mână.
— Nu era oportunitatea ta.
În ziua următoare, eu și Ion am mers la un avocat.
Documentele au fost verificate și tranzacția a fost oprită înainte ca Mihai să poată încasa vreun ban.
Apoi am descoperit ceva și mai grav.
Mihai discutase deja cu investitorii și le promisese că terenul va fi al lor.
Se bazase pe faptul că eu nu voi afla niciodată ce făcuse.
Dar acum totul se schimbase.
M-am întors la București și l-am confruntat.
Nu mai eram femeia care îl lăsase să se ocupe de toate pentru că avea încredere în el.
— De cât timp faci asta?
Mihai a tăcut.
— De cât timp mă minți?
În cele din urmă, a recunoscut.
Spunea că voia banii pentru o afacere și că era convins că, după ce tranzacția ar fi fost finalizată, aveam să-i mulțumesc.
Dar pentru mine nu mai exista nicio justificare.
Nu pierdusem doar niște bani.
Pierdusem încrederea în omul cu care îmi împărțisem viața.
Am început procedurile de divorț.
Terenul a rămas în proprietatea mea, iar casa mamei nu am mai lăsat-o niciodată în grija altcuiva.
Cel mai important lucru însă a fost că l-am recuperat pe unchiul Ion.
Ani întregi crezusem că murise.
În realitate, fusese ținut departe de mine printr-o minciună.
Într-o dimineață, am mers împreună la mormântul mamei.
Am curățat iarba, am pus flori proaspete și am stat câteva minute în liniște.
— Mama ar fi vrut să știi adevărul, mi-a spus Ion.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Și eu cred asta.
Înainte să plec, am privit crucea și am simțit pentru prima dată că locul acela nu mai însemna doar pierdere.
Însemna și începutul unei vieți în care nimeni nu mai putea decide în locul meu ce trebuia să știu despre propria familie.