PARTEA 2

Am rămas nemișcată câteva secunde.

— Mama a murit acum doi ani, Clara.

Fața surorii mele s-a golit de orice expresie.

— Nu…

— A plâns după tine ani întregi. A crezut că ai murit.

Clara și-a dus mâinile la față și a început să plângă.

După câteva minute, am ieșit împreună din clinică și am mers la un hotel din apropiere. Aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplase.

Clara a început să povestească.

În noaptea accidentului, ea supraviețuise.

Mașina se răsturnase pe versant, iar ea fusese aruncată printr-o parte a autoturismului înainte ca incendiul să se extindă.

Avea răni grave și își pierduse cunoștința.

Când se trezise, era într-un spital dintr-un oraș aflat la zeci de kilometri distanță.

— Nu-mi aminteam cine sunt, mi-a spus.

Un bărbat o găsise inconștientă lângă drum și chemase salvarea. Documentele ei fuseseră distruse în incendiu, iar telefonul nu mai putea fi folosit.

Medicii nu știau cine era.

Clara nu știa nici ea.

În primele săptămâni, nu-și amintea nici măcar numele.

— Aveam doar imagini frânte, mi-a spus. O casă, o femeie care râdea, două fete care alergau printr-o curte… dar nimic clar.

A fost internată sub o identitate necunoscută.

Mai târziu, o organizație care ajuta persoane fără acte a găsit o soluție temporară pentru ea.

Clara a început o viață nouă.

Și-a schimbat numele.

A muncit.

A locuit în mai multe orașe.

Anii au trecut.

— Dar cum ți-ai amintit cine ești?

Clara a tăcut.

— Acum trei luni, a spus ea, am început să-mi amintesc un nume.

— Al cui?

— Al tău.

Sara.

Apoi au venit și alte fragmente.

Mama.

Casa copilăriei.

Bunica.

Și, în cele din urmă, noaptea accidentului.

Clara și-a amintit că înainte de accident se certase cu cineva la telefon.

— Cu cine?

M-a privit.

— Cu soțul tău.

Am simțit că mi se taie respirația.

— Mihai?

A încuviințat.

Mi-a spus că în acea perioadă Mihai o sunase de mai multe ori și îi ceruse să se întâlnească.

Clara refuzase.

În seara accidentului, primise din nou un apel.

— Îmi amintesc că eram furioasă. I-am spus că nu mai vreau să vorbesc cu el.

— De ce te căuta?

Clara și-a strâns mâinile.

— Pentru că descoperisem ceva.

— Ce?

A scos din geantă o fotografie veche.

Era făcută cu câteva zile înainte de accident.

În fotografie apăreau Clara și Mihai în fața unei clădiri pe care nu o recunoșteam.

Pe spatele fotografiei era scrisă o adresă.

— Ce este locul acesta?

— Nu știu încă. Dar cred că acolo a început totul.

Am privit fotografia.

Apoi Clara a spus ceva care m-a făcut să simt că nu mai pot respira.

— Mihai știa că eram în viață.

— Imposibil.

— Nu. Cred că știa.

Mi-a explicat că, în lunile de după accident, cineva îi trimisese periodic bani și îi plătise tratamentul.

Nu știa cine.

Dar în urmă cu câteva săptămâni găsise într-un dosar vechi un nume.

Mihai.

Am simțit că lumea se prăbușește sub mine.

Soțul meu îmi spusese timp de zece ani că sora mea murise.

Și tot timpul acesta poate că știa adevărul.

— De ce ai venit la clinică? am întrebat.

Clara a zâmbit trist.

— Pentru că voiam să-mi rezolv dintele. Nu știam că tu locuiești în București. Când mi s-a descărcat telefonul, am văzut numele tău într-un document pe care îl păstram în geantă.

Am privit-o lung.

— Ce document?

Clara a scos o foaie împăturită.

— Acesta.

Am desfăcut-o.

Era o copie a unui raport vechi despre accident.

În partea de jos apărea o semnătură.

Am recunoscut imediat numele.

Mihai.

Dar ceea ce scria sub semnătura lui m-a făcut să-mi tremure mâinile.

Era o declarație depusă la câteva zile după accident.

O declarație în care Mihai susținea că fusese ultima persoană care vorbise cu Clara.

Am ridicat privirea.

— De ce ar fi făcut asta?

Clara m-a privit.

— Pentru că, Sara, eu cred că accidentul nu a fost un accident.

Am rămas fără cuvinte.

În acel moment, telefonul meu a vibrat.

Era un mesaj de la Mihai.

„Unde ești? Trebuie să vorbim. Este important.”

I-am arătat mesajul Clarei.

Ea a devenit palidă.

— Nu-i răspunde.

— De ce?

Clara s-a ridicat încet.

— Pentru că, dacă el știe că sunt aici, trebuie să aflăm adevărul înainte să ajungă la noi.

Am privit din nou fotografia, apoi raportul.

Zece ani de durere se transformaseră într-o singură întrebare.

Ce se întâmplase, de fapt, în noaptea în care Clara fusese declarată moartă?