După ce convorbirea s-a terminat, Cătălina a rămas cu telefonul în mână, fără să mai poată face vreo mișcare. În garsoniera mică era o liniște ciudată, una care o speria și o liniștea în același timp.
Mihăiță s-a apropiat încet de ea, ținând iepurașul de pluș lipit de piept.
— Mami, ești tristă?
Ea l-a luat imediat în brațe și l-a strâns tare.
— Nu sunt tristă, iubirea mea… doar sunt puțin obosită.
Dar în adâncul ei știa că ceea ce simțea era mai mult decât oboseală.
Era începutul unei vieți complet diferite.
Primele săptămâni au fost grele. Se trezea înainte să sune alarma, își făcea cafeaua într-un ibric vechi și privea în tăcere camera aproape goală.
Nu avea multe lucruri în jurul ei.
Dar avea ceva ce nu mai simțise de foarte mult timp:
pace.
Nu mai existau reproșuri, tensiuni sau discuții despre bani și datorii inventate. Nu mai trebuia să se teamă de fiecare conversație.
La serviciu, colegii au observat că se schimbase. Vorbea mai puțin, însă în privirea ei apărea o siguranță nouă.
Nu mai accepta să fie tratată ca înainte.
După câteva zile, telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Radu.
„O să regreti. Te dau în judecată.”
Cătălina a citit mesajul fără să simtă panica pe care o simțea altădată.
L-a lăsat pe masă și și-a continuat ziua.
În dimineața procesului, și-a îmbrăcat cea mai simplă rochie și și-a prins părul atent. Nu voia să pară puternică.
Voia doar să spună adevărul.
Radu a venit sigur pe el, cu documentele sub braț și aceeași expresie rece pe care o avea mereu când încerca să controleze situațiile.
Sala de judecată era mică și rece.
Mai întâi a vorbit el. A prezentat liste, sume și tot felul de „cheltuieli” pe care susținea că le făcuse pentru familie.
Când i-a venit rândul, Cătălina și-a simțit vocea nesigură doar pentru câteva secunde.
Apoi și-a ridicat privirea.
— Eu nu am cerut bani pentru a fi mamă și soție, a spus calm. Am avut grijă de copilul nostru, de casă și de viața noastră împreună. Asta nu este o datorie care poate fi pusă pe hârtie.
În sală s-a făcut liniște.
Judecătorul a ascultat atent și a pus câteva întrebări înainte să închidă dosarul.
Câteva zile mai târziu a venit și decizia.
Cererea lui Radu a fost respinsă complet.
Mai mult decât atât, instanța a decis ca el să plătească pensie alimentară pentru Mihăiță.
Când a citit hotărârea, Cătălina nu a izbucnit în lacrimi și nici nu s-a bucurat zgomotos.
A simțit doar o liniște profundă.
În seara aceea, Mihăiță stătea la măsuța lui și desena concentrat.
— Mami, uite ce am făcut!
Ea s-a aplecat lângă el.
Pe foaie erau doi oameni ținându-se de mână sub un soare mare și galben.
— Cine suntem noi aici? a întrebat ea zâmbind.
— Eu și tine. Și suntem fericiți.
Cătălina l-a privit câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi l-a mângâiat pe păr și a zâmbit cu adevărat.
— Da, puiule. Acum chiar suntem.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, a simțit că nu mai supraviețuiește.
În sfârșit, începea să trăiască.