PARTEA A 2-A – LOCUL ÎN CARE DOUĂ SURORI AU GĂSIT CURAJ
Pentru câteva secunde, am rămas fără zâmbet.
M-am uitat către casa de vizavi. Jaluzelele erau trase, iar curtea părea pustie.
— Bine, le-am spus fetelor cât mai calm. Nu voi spune nimănui ce mi-ați povestit. Dar trebuie să veniți cu mine.
Cea mai mare dintre ele a clătinat repede din cap.
— Nu putem.
— De ce?
Fetița s-a uitat spre gard.
— Ne caută.
Sora ei a strâns-o imediat de mână.
— Cine vă caută?
Au șoptit amândouă același cuvânt:
— El.
Mi s-a făcut pielea de găină.
Nu știam cine era acel „el”, însă nu aveam de gând să aflu stând acolo și punându-le întrebări.
Am deschis poarta.
— Veniți în casă. Aici sunteți în siguranță.
Au rămas nemișcate câteva clipe.
Apoi cea mai mică și-a întins brațele.
Am luat-o în brațe, iar apoi am ridicat-o și pe sora ei.
Erau atât de ușoare încât m-a durut sufletul.
Le-am dus înăuntru și am închis ușa.
Le-am oferit apă și ceva de mâncare.
Au mâncat repede, fără să ridice aproape deloc privirea.
— Cum vă cheamă?
— Mara.
A arătat către fetița de lângă ea.
— Iar ea este Daria.
— Unde este mama?
Mara a privit spre tavan.
— Doarme.
— În casa voastră?
A dat din cap.
— Și tatăl vostru?
Fetele s-au privit.
Daria a răspuns încet:
— Tata nu mai locuiește cu noi.
Am simțit că situația era mult mai serioasă decât păruse la început.
Am luat telefonul.
— O să chem oameni care pot să vă ajute.
Mara a început imediat să plângă.
— Nu ne trimiteți înapoi!
M-am oprit.
— Nu vă trimit nicăieri. Rămâneți aici cu mine.
Am sunat la serviciile de urgență și am explicat exact ce se întâmplase.
Mi s-a spus să nu mă apropii de nimeni suspect și să rămân cu fetele până la sosirea echipajului.
N-au trecut multe minute.
S-a auzit o bubuitură puternică în poartă.
Mara a scăpat cana din mână.
Ambele fete s-au ascuns după canapea.
— Deschideți!
Vocea unui bărbat.
— Știu că fetele sunt aici!
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
N-am răspuns.
Bărbatul a început să lovească poarta.
În scurt timp au apărut polițiștii.
În clipa în care i-a văzut, comportamentul lui s-a schimbat complet.
A devenit calm și chiar zâmbitor.
— Sunt rudele mele, le-a spus agenților. Copiii sunt mai năzdrăvani. Probabil au fugit din joacă.
Dar când un polițist s-a apropiat de fete, Mara a început să vorbească.
— Nu-l lăsați să o trezească pe mama.
Agentul s-a aplecat.
— De ce?
Fetița a șoptit:
— Pentru că atunci se supără.
A fost suficient.
Polițiștii au intrat imediat în locuința de alături.
Mama fetelor a fost găsită în dormitor și transportată pentru îngrijiri medicale.
Abia după aceea am aflat adevărul.
Bărbatul nu era nici rudă, nici persoană autorizată să aibă grijă de copii.
Era fostul partener al femeii.
Ea încercase să se despartă de el și să înceapă o viață nouă.
În dimineața aceea, el venise la locuință.
Restul avea să fie stabilit de anchetă.
Fetele însă nu avuseseră nevoie să cunoască toate detaliile.
Știau doar că trebuiau să fugă.
Și au fugit.
Au intrat în prima curte pe care au găsit-o deschisă și s-au ascuns în primul loc care li s-a părut suficient de sigur.
Un tomberon.
DEZNODĂMÂNT
În zilele care au urmat, casa vecină a rămas tăcută.
Eu mă gândeam mereu la cele două surori.
La mâinile lor mici.
La vocea tremurată.
La felul în care un copil atât de mic putea învăța să recunoască pericolul.
Aproape trei săptămâni mai târziu, cineva a bătut la ușa mea.
Când am deschis, am recunoscut-o imediat.
Era mama fetelor.
Arăta obosită, dar era în picioare.
În fiecare mână ținea câte o fetiță.
— Nu știu dacă vă mai amintiți de noi…
Am zâmbit.
— Cum aș putea să vă uit?
Mara m-a privit și mi-a zâmbit.
De această dată nu mai era speriată.
Mama lor a început să-mi mulțumească.
După câteva cuvinte, însă, a izbucnit în lacrimi.
— Fetele au fugit când au auzit că el era acolo. Le învățasem că, dacă vreodată le este frică, să iasă din casă și să caute imediat un adult.
A privit către tomberonul de lângă gard.
— Cred că au fost foarte creative în alegerea locului unde să se ascundă.
Am râs încet.
Și ea a râs.
Era unul dintre acele râsete care apar după o perioadă atât de grea încât aproape doare.
M-am aplecat spre fete.
— Data viitoare să veniți direct la ușa mea, bine?
Daria a dat solemn din cap.
Mara s-a uitat însă spre tomberon.
— Dar dacă nu ne ascundeam acolo, nu ne găseai.
Am rămas fără răspuns.
Mama lor mi-a spus că pentru o vreme vor pleca la niște rude din alt oraș.
Vor avea nevoie de timp pentru a se liniști și pentru a-și pune viața în ordine.
Înainte să plece, Mara a scos din buzunar o hârtie împăturită.
Mi-a întins-o.
Era un desen făcut cu creioane colorate.
Trei oameni stăteau lângă o formă mare, verde.
— Cine sunt aceștia? am întrebat.
— Noi.
— Și asta?
S-a uitat la mine surprinsă.
— Locul unde ne-ai găsit.
Am zâmbit.
— Tomberonul?
A dat din cap.
Am păstrat desenul.
Încă îl am.
Ani mai târziu, de fiecare dată când trec pe lângă acel loc, îmi amintesc de cele două fetițe care, într-o clipă de teamă, au găsit puterea să fugă.
Nu au știut unde să meargă.
Nu au știut pe cine să caute.
Dar au știut un lucru esențial:
când îți este frică, trebuie să alergi spre un loc unde cineva te poate vedea și te poate ajuta.
Iar în ziua aceea, pentru Mara și Daria, acel loc neașteptat a fost curtea mea.