PARTEA 2
Am luat fotografia cu mâinile tremurând.
În ea era Dana, cu mulți ani în urmă, alături de o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată.
— Cine este? am întrebat.
Teodor a oftat.
— Sora Danei.
Am ridicat privirea.
— Dar ce legătură are ea cu inelul?
Teodor mi-a explicat că, în tinerețe, Dana și sora ei primiseră fiecare câte o parte dintr-o colecție de bijuterii. Safirul din inelul meu nu fusese niciodată al bunicii Danei. Fusese cumpărat de Teodor mult mai târziu.
Dana inventase povestea despre moștenire pentru că acel model îi amintea de sora ei, cu care avusese o ruptură definitivă.
— De ce ar fi vrut să-l ia de la mine?
Teodor a privit fotografia.
— Pentru că, în urmă cu câțiva ani, sora ei a murit. Iar Dana a rămas cu sentimentul că pierduse singura persoană care o înțelegea.
Apoi mi-a spus adevăratul motiv pentru care Dana mă respingea.
Semănam cu sora ei.
Nu fizic în mod evident, ci prin felul de a fi: eram independentă, munceam pentru ceea ce aveam și nu încercam să impresionez pe nimeni.
Dana vedea în mine lucrurile pe care le pierduse odată cu sora ei.
În loc să recunoască durerea, o transformase în furie.
— Dar asta nu îi dă dreptul să mă umilească, am spus.
— Știu.
În acel moment, ușa s-a deschis.
Dana intrase.
Ne privi pe amândoi, apoi fotografia de pe masă.
— I-ai spus.
Teodor s-a ridicat.
— Era timpul.
Dana a început să plângă.
Pentru prima dată, nu mai era femeia rece pe care o cunoscusem.
Era doar o persoană care purtase prea mult timp o durere pe care nu știa cum să o exprime.
Mi-a spus că, atunci când văzuse inelul pe mâna mea, își amintise de sora ei și simțise o furie pe care nu și-o putea explica.
Dar recunoștea că mă tratase nedrept.
— Nu trebuia să te fac să te simți mai puțin importantă, Ana.
Am privit-o în tăcere.
— Nu ai vrut să-mi iei doar inelul, i-am spus. Ai vrut să-mi iei și sentimentul că aparțin familiei.
Dana și-a plecat capul.
— Știu.
Teodor mi-a întins din nou cutia.
— Este al tău. Și a fost întotdeauna al tău prin alegerea lui Mihai.
În aceeași seară, când Mihai a ajuns acasă, i-am povestit tot.
A fost furios la început, apoi a rămas mult timp tăcut.
În cele din urmă, mi-a prins mâna.
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta fără mine.
A privit inelul.
— Eu ți l-am oferit pentru că te iubesc. Nu pentru că aparține unei familii sau unei tradiții.
Dana și-a cerut iertare.
Nu am uitat peste noapte ce se întâmplase și nici nu am pretins că totul era rezolvat.
Dar am ales să-i ofer o șansă.
În lunile următoare, relația noastră s-a schimbat treptat. Dana a încetat să-mi compare familia cu a ei și a început, în sfârșit, să mă vadă ca pe femeia pe care Mihai o alesese.
Iar eu am înțeles că uneori oamenii rănesc nu pentru că nu simt nimic, ci pentru că nu știu să-și poarte propriile răni.
Safirul a rămas pe degetul meu.
Dar după acea seară, nu mai era doar simbolul iubirii dintre mine și Mihai.
Devenise și amintirea unei lecții simple: într-o familie adevărată, valoarea unui om nu se măsoară după numele pe care îl poartă, banii pe care îi are sau bijuteriile pe care le moștenește. Se măsoară după felul în care îi tratează pe cei care îi sunt alături.