În seara priveghiului, casa părea de nerecunoscut. Pereții care altădată răsunau de glasuri și mese în familie erau acum acoperiți de umbre, lumânări aprinse și miros greu de tămâie. Oamenii vorbeau încet, aproape temători, iar fiecare pas părea mai apăsat decât de obicei.
Eu eram în mijlocul tuturor.
Întins în sicriu.
Cu ochii închiși.
Fără să mă pot mișca.
Doctorul îmi explicase clar efectele tratamentului: corpul urma să pară inert pentru câteva ore, însă mintea îmi rămânea trează. Auzeam tot. Și exact asta îmi dorisem.
Voiam adevărul.
La început au venit vecinii și câțiva prieteni vechi. Oameni care chiar păreau afectați. Le simțeam tristețea în glas și în liniștea cu care se apropiau.
Dar după aceea au sosit copiii mei.
Sebastian a intrat primul, privind prin casă cu atenție, nu cu durere. Parcă analiza totul: mobilierul, tablourile, oamenii. Lucia l-a urmat elegantă și distantă, ascunsă în spatele unor ochelari negri.
S-au apropiat de sicriu fără grabă.
— Pare împăcat, spuse Lucia rece.
— Cel puțin nu mai are griji acum, răspunse Sebastian.
Mi-am simțit maxilarul încordându-se sub efectul amorțelii.
Au schimbat câteva priviri, apoi Lucia a coborât vocea.
— Ai aflat ceva despre testament?
— Nu încă. Dar după înmormântare rezolvăm tot.
— Și dacă ne-a scos din acte?
Sebastian zâmbi scurt.
— Nu cred. Amenința mereu, dar n-ar fi făcut-o niciodată.
A urmat o tăcere scurtă, apoi el continuă:
— Casa trebuie vândută rapid. Zona valorează mult acum.
— Și economiile? întrebă Lucia.
— Vedem după ce vorbim cu avocatul. Oricum, bătrânul ascundea bani.
Cuvintele lor mă loveau mai rău decât boala.
Atunci a apărut Maria.
Femeia care îmi fusese alături în ultimii ani mai mult decât propriii copii.
S-a oprit lângă ei și i-a privit direct.
— Ar trebui să vă fie rușine.
Lucia și-a scos ochelarii iritată.
— Te rog să nu faci scene aici.
— Scene faceți voi, spuse Maria calm. Omul care v-a crescut încă nici nu a fost înmormântat și voi deja împărțiți ce lasă în urmă.
Sebastian s-a apropiat amenințător.
— Nu e treaba ta.
— Ba este. Pentru că eu am fost aici când voi nici măcar nu sunați să întrebați dacă trăiește.
În cameră s-a făcut liniște.
Iar eu, fără să pot deschide ochii încă, înțelegeam mai clar ca niciodată cine îmi fusese aproape cu adevărat.
Orele au trecut, iar oamenii au început să plece unul câte unul. În cele din urmă, în casă au rămas doar ei doi și Maria.
Exact momentul pe care îl așteptam.
Simțeam cum efectul medicamentelor începe să slăbească. Mai întâi mi-am mișcat degetele. Apoi respirația a devenit mai puternică.
Maria a observat prima.
— Domnule Ion…? șopti ea speriată.
Sebastian se întoarse imediat.
— Ce se întâmplă?
Atunci am deschis ochii.
Încet.
Lucia a scăpat geanta pe podea și a făcut un pas înapoi.
— Dumnezeule…
M-am ridicat cu greu, sprijinindu-mă în coate, apoi i-am privit pe amândoi.
— Se pare că încă n-am plecat nicăieri, am spus cu voce joasă.
Sebastian era alb la față.
— Cum… cum e posibil?
— Am vrut să aflu ceva înainte să iau ultima decizie importantă din viața mea.
Niciunul nu îndrăznea să vorbească.
Am coborât încet din sicriu și m-am sprijinit de marginea lui.
— Voiam să știu dacă mai am familie… sau doar oameni care așteaptă să moară un bătrân ca să-i împartă lucrurile.
Lucia izbucni în lacrimi.
— Tata, noi…
Am ridicat mâna și s-a oprit imediat.
— Nu încerca să schimbi ce am auzit.
M-am uitat lung la fiecare dintre ei.
— Mâine dimineață, avocatul vă va explica exact ce ați ales singuri în seara asta.
Sebastian înțelesese deja.
— Nu poți face asta…
— Ba pot. Și o voi face.
Am întors privirea spre Maria.
— Oamenii care cunosc valoarea recunoștinței merită mai mult decât cei care își amintesc de tine doar când cred că au ceva de câștigat.
În cameră s-a lăsat o liniște grea.
Pentru prima dată, copiii mei nu mai aveau argumente, pretenții sau explicații.
Și poate că abia atunci au realizat că pierduseră ceva mult mai important decât o moștenire.