În noaptea aceea, Lucia nu a deschis televizorul.
Nu a pus muzică.
Nu a sunat pe nimeni.
A rămas pur și simplu în liniștea apartamentului, ascultând ceva ce uitase că există:
pacea.
Fără vocea Elenei din bucătărie.
Fără oftaturile Ioanei.
Fără pașii lui Sorin care intrau în casă doar ca să ceară ceva.
Doar ea.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, liniștea nu mai părea goală.
Părea a ei.
S-a ridicat încet și a început să deschidă ferestrele.
Aerul rece de seară a intrat în apartament, mișcând perdelele ușor.
A privit în jur.
Canapeaua aleasă de ea.
Biblioteca pentru care strânsese luni întregi.
Masa mică de pe balcon unde visase mereu să-și bea cafeaua dimineața.
Toate erau încă acolo.
Doar că acum… nu mai trebuia să ceară voie să existe printre ele.
Telefonul a vibrat din nou.
Sorin.
A privit ecranul câteva secunde.
Apoi a răspuns.
— Ce mai vrei?
Vocea lui nu mai avea aroganța de mai devreme.
Doar oboseală.
— Unde să mergem?
Lucia a închis ochii pentru o clipă.
Altădată, întrebarea asta ar fi sfâșiat-o.
Altădată s-ar fi simțit vinovată.
Responsabilă.
Obligată să găsească soluții pentru toți.
Dar acum… ceva se schimbase.
— Nu mai e problema mea, Sorin.
Liniște.
— Chiar atât de puțin a însemnat tot?
Ea a zâmbit trist.
— Nu. A însemnat prea mult. Tocmai de asta n-am mai putut continua.
Respirația lui s-a auzit greu.
— Putem să reparăm…
— Nu.
A spus-o calm.
Fără ură.
— Știi care e problema? a continuat ea încet. Nu că m-ai rănit o dată. Ci că ai făcut-o atât de des, încât ai început să crezi că e normal.
El nu a răspuns.
Pentru că știa.
— Lucia…
— Îți doresc să înveți ceva din asta.
Și înainte să mai spună altceva, a închis.
Nu tremura.
Nu plângea.
A pus telefonul pe masă și a ieșit pe balcon.
Orașul era luminat.
Mașinile treceau jos.
Undeva, cineva râdea.
Viața mergea înainte.
Și pentru prima dată, simțea că merge și pentru ea.
Dimineața următoare s-a trezit devreme.
Și-a făcut cafeaua și a băut-o în liniște, pe balconul pe care ani întregi îl folosise doar ca spațiu de depozitare pentru lucrurile altora.
Apoi a luat o cutie mare și a început să strângă.
Nu hainele lui Sorin.
Nu lucrurile Elenei.
Pe ale ei.
Fotografii vechi.
Agenda în care scria cândva.
Pensulele uitate într-un sertar.
O carte neterminată.
Bucăți din femeia care fusese înainte să înceapă să se micșoreze pentru alții.
Pe la prânz, Marta a venit cu prăjituri și o sticlă de prosecco.
Când a intrat în apartament, s-a oprit și a zâmbit.
— Parcă respiră altfel casa asta.
Lucia a râs încet.
— Și eu.
Au stat pe podea, printre cutii și pahare, vorbind ore întregi.
Despre nimic spectaculos.
Dar despre lucruri reale.
Iar la un moment dat, Marta a întrebat:
— Ți-e frică?
Lucia s-a gândit câteva secunde.
Apoi a răspuns sincer:
— Da.
Dar nu la fel ca înainte.
— Cum atunci?
Lucia s-a uitat în jurul ei.
— Acum mi-e frică doar să nu mă pierd din nou.
Și în clipa aceea a înțeles ceva important.
Uneori, cel mai greu nu este să pleci.
Ci să alegi, în fiecare zi după aceea, să nu te mai abandonezi pe tine însăți.
Iar de data asta…
Lucia nu mai avea de gând să facă asta vreodată.