Camila se pregătise pentru ce era mai rău încă din clipa în care a intrat în casă. Își imagina deja privirea rece a lui Alexandru, reproșurile și momentul în care avea să-i spună să plece definitiv.
Doar că atunci când l-a văzut, ceva era diferit.
Nu părea furios.
Asta a neliniștit-o mai mult decât orice.
A rămas în prag, ținându-și mâinile strâns lipite una de alta, încercând să își găsească vocea.
— Îmi cer scuze… nu am avut cu cine să o las și—
Alexandru nu a lăsat-o să termine.
Privirea lui era îndreptată spre fetița adormită pe canapea, cu capul sprijinit de brațul lui.
— Nu s-a speriat deloc — a spus încet.
Camila a clipit nedumerită.
— Cum?
El și-a coborât ochii spre copil.
— A intrat în birou, s-a uitat la mine câteva secunde și s-a așezat aici de parcă mă știa de o viață.
Vocea lui nu mai avea răceala obișnuită. Părea obosită și, într-un fel ciudat, tristă.
Camila nu știa ce să răspundă.
— Voiam să o trimit afară — a continuat el. — Dar înainte să spun ceva… adormise deja.
În încăperea aceea mare și mereu tăcută se simțea acum altceva. O căldură pe care Camila nu o mai observase niciodată în casa aceea.
Ea a făcut un pas înainte.
— O iau imediat. Nu vreau să vă deranjeze.
Dar Alexandru a ridicat ușor mâna.
— Las-o să doarmă.
Camila s-a oprit surprinsă.
El și-a trecut degetele peste părul micuței cu o grijă aproape dureroasă.
— Nu-mi amintesc când a mai fost cineva atât de liniștit lângă mine.
Cuvintele acelea au lovit-o direct în inimă.
Fără să vrea, a întrebat:
— Aveți copii?
Alexandru a rămas tăcut câteva clipe. Apoi un zâmbet slab, aproape trist, i-a trecut peste chip.
— Am avut.
Atât.
Nu a oferit explicații și nici nu era nevoie. În cele două cuvinte se simțea o pierdere pe care timpul nu reușise să o vindece.
Camila s-a așezat încet pe scaunul din apropiere. Pentru prima dată de când lucrase acolo, nu mai simțea că trebuie să fie invizibilă.
După câteva minute, Renata s-a mișcat somnoroasă și a deschis ochii.
L-a privit direct pe Alexandru și a murmurat:
— Tati…
Camila a încremenit instantaneu.
Dar Alexandru nu s-a retras și nici nu a corectat-o.
A rămas nemișcat, iar în ochii lui au apărut lacrimi pe care încerca să le ascundă.
— Nu sunt tatăl tău, pui mic — a spus blând. — Dar poți să mai stai aici puțin.
Renata a zâmbit somnoroasă și s-a cuibărit mai bine lângă el.
În clipa aceea, ceva s-a schimbat între toți trei.
Nu într-un mod dramatic.
Ci încet, profund și ireversibil.
Camila se aștepta ca a doua zi să fie concediată.
În schimb, Alexandru a chemat-o în birou și i-a întins un plic.
— Luați-l.
Ea l-a privit confuză.
— Ce este?
— Bani pentru chirie. Nu vreau să vă mai faceți griji pentru asta.
Camila a încercat imediat să refuze.
— Nu pot accepta—
— Ba puteți — a spus el simplu.
Apoi a adăugat după o scurtă pauză:
— Și dacă nu aveți cu cine să o lăsați pe Renata… o puteți aduce aici.
Camila aproape că a izbucnit în plâns.
— Sunteți sigur?
El a privit în jurul casei goale.
— Locul ăsta are prea multă liniște. Cred că puțin zgomot i-ar face bine.
Și exact asta s-a întâmplat.
În următoarele săptămâni, Renata a început să transforme casa fără să își dea seama. Desena pe foi întinse prin sufragerie, alerga pe holuri și umplea fiecare cameră cu întrebări și râsete.
Treptat, tăcerea aceea rece care apăsa pereții a dispărut.
Casa nu mai părea abandonată.
Părea vie.
Într-o seară, Camila a trecut prin living și l-a surprins pe Alexandru stând pe covor, construind un castel din cuburi colorate împreună cu Renata.
Râdea.
Un râs sincer, cald și neașteptat.
Atunci Camila a înțeles că nu veniseră doar să muncească în casa aceea.
Fără să vrea, aduseseră înapoi ceva ce dispăruse de mult din viața lui Alexandru.
Bucuria.
Și poate chiar speranța că, după atâta durere, oamenii pot primi încă o șansă să înceapă din nou.