Cătălina și-a ridicat încet privirea din carte și i-a zâmbit scurt. Nu mai era expresia aceea caldă și atentă cu care îl întâmpina în fiecare dimineață. Zâmbetul ei părea acum distant. Controlat. Aproape străin.
— Bună dimineața, Andrei.
Atât.
Nicio întrebare, nicio grijă, niciun gest obișnuit.
Andrei s-a așezat la masă încercând să ignore senzația ciudată care îi apăsa pieptul. A sorbit din cafea și a așteptat ca ea să înceapă una dintre conversațiile acelea mici care umpleau casa de viață.
Dar Cătălina tăcea.
Răsfoia calm câteva pagini și părea complet liniștită în tăcerea aceea.
— Ce citești? — a întrebat el în cele din urmă.
— Ceva interesant.
Răspunsul a venit simplu și scurt, fără explicații.
Toată ziua a avut senzația că ceva nu este în regulă. Și totuși, din exterior, nimic nu părea schimbat. Casa era impecabilă, hainele lui pregătite, masa pusă la timp.
Doar că dispăruse sufletul din toate.
Nu mai exista atenția aceea sinceră, căldura pe care o considerase mereu firească.
Totul devenise corect. Rece. Funcțional.
Seara, când a intrat în dormitor, a găsit-o pregătită să plece. Purta o rochie simplă, elegantă, iar în privirea ei exista o lumină nouă pe care nu o mai văzuse de mult.
— Ieși undeva? — a întrebat el.
— Da.
— Cu cine?
Ea și-a luat geanta fără grabă.
— Nu cred că mai trebuie să îți dau explicații pentru fiecare lucru.
Andrei a rămas surprins de tonul ei.
— Cătălina…
Ea l-a privit direct.
— Nu asta ai vrut? Vieți separate. Fără obligații emoționale. Fără dramă.
Cuvintele ei l-au lovit mai tare decât ar fi vrut să recunoască.
În zilele care au urmat, schimbarea a devenit imposibil de ignorat.
Cătălina pleca des. Dimineața mergea la sală. După-amiaza ieșea în oraș. Vorbea la telefon zâmbind și închidea conversațiile când intra el în cameră.
Dar cel mai tare îl durea altceva.
Faptul că părea fericită.
Andrei încerca să se convingă că nu îl afectează. Doar el fusese cel care spusese că sentimentele complică lucrurile. El stabilise regulile acelea reci și „mature”.
Doar că acum apartamentul începea să semene cu un hotel.
Curat. Liniștit. Gol.
Într-o seară s-a întors mai devreme decât de obicei. A deschis ușa și s-a oprit imediat.
Casa era întunecată.
Prea tăcută.
A strigat-o instinctiv:
— Cătălina?
Niciun răspuns.
Atunci a observat plicul lăsat pe masa din bucătărie.
L-a deschis cu mâinile reci.
„Andrei,
Ți-am oferit exact ce ai spus că îți dorești. Distanță. Corectitudine. O viață fără poveri emoționale.
Și am descoperit ceva trist: fără iubire, totul devine doar rutină.
Am înțeles că nu pot trăi lângă cineva care mă tratează ca pe un obiect bine organizat într-o casă ordonată.
Nu plec pentru că nu mai am unde să stau. Plec pentru că nu mai am de ce să rămân.
Ție îți las apartamentul, liniștea și toate regulile pe care le-ai vrut atât de mult.
Eu plec cu singurul lucru care încă mai contează pentru mine: respectul față de mine însămi.
Cătălina.”
Andrei a rămas nemișcat mult timp, cu scrisoarea în mâini.
În jurul lui era exact ceea ce își dorise mereu.
Ordine.
Liniște.
Fără certuri. Fără explicații. Fără emoții incomode.
Doar că acum înțelegea, prea târziu, că liniștea aceea nu era pace.
Era singurătate.
Și pentru prima dată după mulți ani, apartamentul acela mare i s-a părut gol cu adevărat.