Am rămas nemișcat în fața monitorului, incapabil să-mi desprind privirea de imaginea care pâlpâia pe ecran. Simțeam cum îmi bate inima în gât, iar fiecare secundă părea mai apăsătoare decât cea dinainte.
Străinul știa că îl urmăresc.
Asta însemna că nu ajunsese întâmplător acolo.
Știa de camera ascunsă.
Pentru o clipă, am vrut să sun imediat la poliție. Mi-am luat telefonul, dar înainte să formez numărul, am privit din nou imaginile surprinse de cameră.
Fetița începuse să plângă încet.
Bărbatul s-a apropiat imediat de ea, a luat-o în brațe și a început să o legene cu grijă.
— E bine… liniște, tata e aici…
Vocea îi era stinsă și obosită, dar avea ceva sincer în ea.
Nu părea un om care venise să facă rău.
Pe la două dimineața, copiii adormiseră din nou. El s-a întins direct pe podea lângă ei, fără pătură și fără să închidă ochii complet, de parcă se temea să nu li se întâmple ceva.
Eu însă n-am dormit deloc.
Dimineața, exact la opt, soneria a spart liniștea casei.
Am urcat încet din camera secretă și m-am apropiat de ușă cu respirația tăiată.
Prin vizor l-am văzut pe același bărbat. Avea fața trasă de oboseală și mâinile ridicate, ca să-mi arate că nu ascunde nimic.
Am deschis doar câțiva centimetri.
— Cine ești?
A înghițit greu înainte să răspundă.
— Numele meu e Cătălin. Și cred că soția dumneavoastră nu a murit într-un accident.
Am simțit că îmi amorțesc picioarele.
— Ce vrei să spui?
— Vă rog… lăsați-mă să intru. Nu pot explica aici.
L-am dus în sufragerie fără să-l scap din ochi nicio clipă. Copiii dormeau în camera de oaspeți, iar cea mică avea obrajii aprinși de febră.
Cătălin vorbea încet, privind mereu spre geamuri, de parcă se aștepta să apară cineva din întuneric.
Mi-a povestit că, în urmă cu ani, Teresa lucrase într-un centru pentru femei abuzate. Acolo descoperise o rețea care falsifica identități și trafica nou-născuți peste graniță.
Încercase să denunțe totul.
Dar cineva aflase.
Iar moartea ei nu fusese accidentală.
Nu puteam să procesez nimic.
— Cum poți ști toate astea? am întrebat cu glas stins.
Cătălin și-a frecat fața cu palmele.
— Pentru că am făcut parte din rețeaua aceea.
L-am privit fără să clipesc.
— Eram șofer. Transportam bani, documente… uneori și copii. Când am încercat să ies din joc, au început amenințările. Soția mea a murit anul trecut. Acum vor să-mi ia copiii, fiindcă știu prea multe.
A scos din buzunar un stick USB și l-a pus pe masă.
— Teresa adunase dovezi înainte să moară. Le ascunsese. Eu le-am găsit recent într-o casă abandonată.
M-am uitat la obiectul acela mic ca la ceva capabil să distrugă vieți.
— De ce ai venit la mine?
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Pentru că ea avea încredere în dumneavoastră. În toate notițele ei apărea numele dumneavoastră.
Atunci am simțit cum toți anii de vină și neputință se prăbușesc peste mine.
Mă condamnaserăm singur atât timp, convins că nu reușisem să o salvez.
Dar adevărul fusese ascuns.
Și, brusc, totul a început să capete sens.
Boala Clarei.
Amenințările.
Otrava.
Cineva încerca din nou să șteargă urmele trecutului.
Am conectat stickul la laptop.
Erau sute de fișiere: fotografii, transferuri bancare, conversații, nume și înregistrări.
Un nume apărea constant.
Victor Damian.
Un om de afaceri respectat, cunoscut în tot Brașovul.
Același om care finanța fundația unde lucra fiica mea.
Mi s-a făcut greață.
În aceeași seară am sunat un fost coleg din poliție, unul dintre puținii oameni în care mai aveam încredere. A venit discret, a analizat documentele și a rămas fără culoare în obraji.
— Dacă dovezile astea sunt reale… cade tot.
Și exact asta s-a întâmplat.
Ancheta s-a redeschis imediat.
Au urmat descinderi, arestări și știri care au umplut televiziunile zile întregi. Victor Damian și oamenii lui au fost ridicați într-o singură noapte.
Iar după ani întregi de minciuni, moartea Teresei a fost recunoscută oficial drept crimă.
În ziua în care am primit confirmarea, am mers singur la cimitir.
Ploua mocănește, iar pământul era ud sub pașii mei.
Am rămas mult timp în fața crucii fără să spun nimic.
În cele din urmă, am șoptit:
— Îmi pare rău că nu am înțeles mai devreme.
Două luni mai târziu, Clara s-a întors acasă.
Copiii lui Cătălin alergau prin curte, iar râsetele lor umpleau casa pe care, ani întregi, o simțisem goală și apăsătoare.
Și, pentru prima dată după mult timp, când auzeam noaptea plâns de copil din camera alăturată, nu mai simțeam panică.
Simțeam că viața, încet, începuse din nou.