Maria a rămas mult timp cu dosarul în poală, fără să aibă curajul să răsfoiască documentele.
În camera îngustă a motelului era frig, iar umezeala părea lipită de pereți. Copiii dormeau obosiți după zile întregi de teamă și nesiguranță. Lili respira greu, cu obrajii aprinși de febră, iar Maria i-a atins fruntea cu grijă.
— Mai rezistăm puțin, iubita mea… a murmurat.
Cu degetele tremurând, a deschis în cele din urmă mapa.
Pagini peste pagini, acte notariale, semnături și ștampile oficiale. La început nu a înțeles mare lucru. Apoi și-a văzut numele.
Maria Radu.
Era trecut peste tot.
Pe contractul casei.
Pe teren.
Pe conturile bancare.
Respirația i s-a tăiat pentru câteva secunde.
Nu de teamă.
Ci pentru că în sfârșit înțelegea adevărul.
Soțul ei prevăzuse totul înainte să moară. Știuse că părinții lui aveau să încerce să o alunge și găsise o cale să o protejeze.
În dimineața următoare, Maria s-a dus direct la avocatul Popa. Bărbatul a citit fiecare document în liniște, fără grabă. După aproape o oră, și-a scos ochelarii și a privit-o serios.
— Din punct de vedere legal, totul vă aparține. Casa, pământul și economiile sunt trecute pe numele dumneavoastră. Nimeni nu vă poate lua nimic.
Maria și-a strâns mâinile în poală.
— Și ce fac acum?
Avocatul a zâmbit discret.
— Acum mergeți și luați înapoi ceea ce este al dumneavoastră.
Două zile mai târziu, Maria s-a întors la casa din care fusese alungată.
De data aceasta nu era singură.
Lângă ea mergeau avocatul, un executor judecătoresc și doi polițiști.
Când poarta s-a deschis, Ion și Elena au ieșit imediat afară, pregătiți să ridice din nou vocea. Dar expresiile li s-au schimbat în clipa în care au văzut actele.
— Ce înseamnă asta? a întrebat Ion furios.
Executorul a desfăcut dosarul.
— Executăm o punere în posesie. Proprietara legală a imobilului este doamna Maria Radu.
Pentru câteva clipe nimeni nu a mai spus nimic.
Elena a izbucnit prima.
— Nu se poate! Casa asta este a băiatului nostru!
— A fost, a răspuns calm avocatul. Înainte de moarte, fiul dumneavoastră a transferat toate bunurile pe numele soției sale.
Maria îi privea fără ură, dar și fără frică.
Oamenii care o umiliseră și o aruncaseră în stradă nu mai aveau acum nicio putere asupra ei.
— Aveți la dispoziție două ore să eliberați locuința, a spus executorul.
Ion a început să protesteze, iar Elena a ridicat vocea, însă nimeni nu îi mai asculta.
Vecinii urmăreau totul de după garduri și perdele, dar de data aceasta rușinea nu mai cădea asupra Mariei.
Ea a pășit încet în casă, iar copiii au intrat după ea.
Andrei s-a oprit în mijlocul holului și s-a uitat în jur cu neîncredere.
— Mamă… chiar putem rămâne aici?
Maria s-a aplecat și i-a mângâiat obrazul.
— Da. Acasă este aici.
Lili a fost dusă în dormitorul mare, unde Maria a deschis larg ferestrele. Aerul proaspăt a intrat imediat în cameră, iar pentru prima dată după multe zile, locul acela nu mai părea rece și ostil.
În acea seară, s-au așezat cu toții în jurul mesei din bucătărie.
Nu mai exista frica de pași nervoși sau de uși trântite.
Erau doar ei.
— Tatăl vostru nu ne-a abandonat niciodată, le-a spus Maria încet. A avut grijă de noi chiar și atunci când nu a mai fost aici.
Andrei și-a șters ochii în tăcere.
Maria a privit pereții casei și a înțeles că tot ce trăise până atunci nu o distrusese.
Din contră.
Îi arătase cât de puternică putea deveni atunci când nu mai accepta să trăiască în umilință.
Iar casa aceea, care odinioară îi fusese luată, devenise în sfârșit locul în care putea începe din nou.