O săptămână mai târziu, m-am privit pentru prima dată cu adevărat în oglindă.
Urma arsurii încă se vedea.
Rozalie.
Fragilă.
Dar nu mă mai făcea să întorc privirea.
Pentru că nu mai vedeam doar rana.
Vedeam femeia care supraviețuise.
Telefonul vibra aproape zilnic.
Radu alterna între furie și disperare.
„Hai să vorbim.”
„Ai exagerat.”
„Știi că Nicoleta m-a provocat și pe mine.”
Apoi:
„Îmi pare rău.”
Și, într-un final:
„Te rog.”
Nu i-am răspuns niciodată.
Nu pentru că voiam să-l pedepsesc.
Ci pentru că, în sfârșit, înțelesesem că liniștea mea valorează mai mult decât orice explicație.
Într-o după-amiază, am mers la apartamentul nou.
Nu era mare.
Nu avea bucătăria aceea luxoasă pe care o alesesem împreună cu el.
Nu avea terasa pe care nu apucasem niciodată să stau liniștită.
Dar avea ceva ce casa aceea mare nu avusese niciodată:
Siguranță.
Am deschis geamurile larg.
Aerul rece de primăvară a intrat imediat în camere.
Și, pentru prima dată după ani întregi, nimeni nu mi-a spus că exagerez.
Că dramatizez.
Că sunt prea sensibilă.
Alina m-a ajutat să despachetez ultimele cutii.
La un moment dat, a scos o fotografie veche.
Eu și Radu.
Pe litoral.
Râzând.
A rămas câteva secunde cu ea în mână.
— Vrei s-o păstrezi?
M-am uitat lung la poză.
La femeia din ea.
Femeia care încă spera că iubirea poate compensa lipsa de respect.
Am luat fotografia.
Am privit-o încă o dată.
Apoi am rupt-o în două.
Nu cu furie.
Cu pace.
Alina a zâmbit ușor.
— Gata?
Am dat din cap.
— Gata.
În seara aceea, am făcut ceva ce nu mai făcusem de foarte mult timp.
Am gătit doar pentru mine.
Paste simple.
Un pahar de vin.
Muzică în surdină.
Și liniște.
M-am așezat pe podea, printre cutiile încă nedeschise, și am mâncat direct din farfurie.
Iar la un moment dat… am început să râd.
Singură.
Nu pentru că era ceva amuzant.
Ci pentru că realizam cât de puțin îmi trebuie ca să mă simt bine atunci când nu mai trăiesc în frică.
Mai târziu, înainte de culcare, am primit un ultim mesaj.
De la Radu.
„Nu credeam că o să pleci cu adevărat.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am închis telefonul.
Pentru că acolo era, de fapt, toată problema.
Nu crezuse niciodată că sunt capabilă să aleg pentru mine.
Dar o făcusem.
Și în noaptea aceea, cu crema pentru arsuri pe obraz și cu pereții goi în jurul meu, am adormit mai liniștită decât dormisem în ultimii ani.
Pentru că uneori vindecarea nu începe când dispare durerea.
Ci când înțelegi că nu mai accepți să trăiești în ea.