Când am deschis ușa, l-am găsit pe Radu în fața casei, încruntat și pregătit de ceartă.
— Ai mutat niște lucruri care nu sunt ale tale, a spus direct.
M-am sprijinit de tocul ușii și l-am privit calm.
— Ba sunt exact ale mele. Terenul acela îmi aparține.
A pufnit ironic.
— O să vedem noi ce spune actele.
— Chiar asta vreau și eu, am răspuns fără să ridic vocea.
După ce a plecat, am intrat în casă și am scos toate documentele pe masă. Contracte, schițe, planuri cadastrale, fiecare hârtie legată de proprietate. Le-am studiat atent, deși știam deja ce conțin. Aveam nevoie să mă conving încă o dată că nu greșeam.
În dimineața următoare am contactat un topograf. I-am explicat pe scurt situația, iar omul a acceptat să vină peste două zile pentru măsurători.
Până atunci, Radu și-a continuat jocul.
Conurile portocalii au reapărut pe alee, exact unde pretindea el că începe terenul lui. De data aceasta nu le-am mai atins. Pur și simplu am parcat mașina atât de aproape de ele încât deveniseră inutile. Mi-am lăsat și remorca acolo, chiar lângă „granița” pe care și-o inventase.
Vecinii au început să urmărească totul ca pe un spectacol.
Într-o seară, unul dintre ei m-a întrebat râzând:
— Până unde merge povestea asta?
— Până vine cineva să spună clar adevărul, am răspuns.
În ziua stabilită, topograful a apărut dis-de-dimineață. Era un bărbat calm, obișnuit probabil cu certurile dintre vecini. A început să măsoare fără să comenteze nimic.
La scurt timp a ieșit și Radu din curte, încercând să pară sigur pe el.
— Sper că faceți măsurători corecte, a spus pe un ton tăios.
Topograful nici nu s-a obosit să-i răspundă. Și-a continuat treaba până când a terminat toate verificările.
După aproape o oră, s-a apropiat de mine cu planul în mână.
— Limita este foarte clară, mi-a spus. Tot ce ai folosit este pe terenul tău. De fapt, după măsurători, mai ai chiar câțiva centimetri în plus față de cât credea vecinul.
Atunci am simțit pentru prima dată că toată tensiunea din ultimele zile începe să dispară.
În aceeași seară m-am dus la ușa lui Radu și i-am întins documentul.
A citit atent, fără să spună nimic. Expresia de pe fața lui s-a schimbat încet, iar aroganța cu care vorbise până atunci dispăruse complet.
— Și acum? am întrebat.
A oftat și a coborât privirea.
A doua zi, conurile nu mai erau acolo.
Dar eu nu voiam doar să dispară scandalul. Voiam ca situația să fie clară pentru totdeauna.
În weekend am cumpărat borduri noi și am delimitat exact linia proprietății. Am pus apoi pietriș proaspăt peste toată aleea, nivelat perfect.
Când am terminat, totul arăta ordonat, curat și imposibil de contestat.
Într-o după-amiază, Radu a trecut pe lângă mine. Nu a mai încercat să provoace vreo discuție. Doar a înclinat ușor capul.
I-am răspuns la fel.
Nu am devenit prieteni.
Dar din ziua aceea nimeni nu a mai încercat să-mi ia nici măcar un centimetru din ceea ce construisem.
Iar de fiecare dată când intru cu mașina pe aleea aceea, îmi amintesc că nu apăr doar niște pietriș și borduri.
Apăr munca și respectul pe care le-am câștigat singur.