Întrebarea Oliei l-a surprins atât de tare, încât pentru câteva clipe nu a mai știut ce să răspundă.
A rămas nemișcat, privind fetița peste ceașca de cafea. În ochii ei nu era urmă de răutate sau curiozitate nepotrivită, ci doar sinceritatea aceea pe care numai copiii o au.
— Dar de ce te gândești la asta? a întrebat el cu blândețe.
Olia și-a ridicat umerii.
— Pentru că mi-aș dori să fiți amândoi fericiți. Tu pari trist uneori, iar mama plânge când crede că nu o vede nimeni.
Cuvintele ei au căzut greu. Bărbatul și-a întors privirea pentru o clipă, încercând să-și ascundă emoția.
— Viața nu este întotdeauna atât de simplă, puiule.
— Eu cred că este, a răspuns ea. Dacă oamenii sunt supărați, trebuie să găsească o cale să fie bine.
El a zâmbit ușor. Cât de ușor părea totul prin ochii unui copil.
— Uneori, oamenii se rănesc fără să vrea și apoi nu mai știu cum să repare ce au stricat.
Fetița s-a gândit câteva secunde.
— Dar voi vă mai iubiți?
Întrebarea l-a luat prin surprindere. A rămas tăcut, privind picăturile de ploaie care începeau să se prelingă pe geam.
— Există oameni pe care nu încetezi niciodată să-i porți în suflet, chiar dacă drumurile voastre nu mai sunt aceleași.
Olia nu a înțeles pe deplin răspunsul, însă a simțit tristețea ascunsă în el.
Pentru a alunga atmosfera apăsătoare, și-a împins desertul spre tatăl ei.
— Ia și tu. Mie îmi place să împart.
— Și de ce?
— Pentru că atunci când împarți ceva bun, parcă se face mai mult.
Bărbatul a râs și a luat o linguriță.
— Cred că ai descoperit un secret pe care mulți adulți îl uită.
Au mai stat puțin de vorbă, iar timpul a trecut fără să-l simtă. Când au ieșit din cafenea, ploaia se transformase într-o burniță fină. Străzile luceau în lumina după-amiezii, iar aerul era proaspăt.
Olia mergea lipită de tatăl ei, ținându-l strâns de mână.
— Să ai grijă de tine până ne vedem iar, bine?
— Promit, i-a răspuns el.
După câțiva pași, fetița a adăugat:
— Și eu o să am grijă de mama.
Bărbatul a simțit cum i se încălzește inima.
— Știu că o vei face.
La capătul străzii îi aștepta mama. Olia a alergat spre ea, dar înainte să ajungă s-a întors și a strigat:
— Te iubesc, tati!
El a ridicat mâna și i-a zâmbit. Nu avea nevoie de alte cuvinte.
În acea seară, casa a fost mai liniștită decât de obicei. Olia a adormit repede, visând că se plimbă printr-un câmp plin de flori, în timp ce părinții ei mergeau alături de ea și râdeau.
Mama a rămas lângă patul fetiței câteva minute, privind-o cum doarme. Pentru prima dată după multe luni, nu a mai simțit apăsarea care îi stătea mereu pe suflet.
Iar când zorii au început să lumineze cerul, a înțeles că uneori vindecarea nu vine din lucrurile mari, ci din dragostea sinceră a celor care ne amintesc că încă există speranță.