Pentru o clipă, am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Cafeneaua continua să existe în jurul meu, dar sunetele ei se estompaseră complet. Râsete, pași, zgomot de porțelan — totul devenise un fundal îndepărtat. În mine rămăsese doar o bătaie de inimă accelerată.
Andrei s-a ridicat și m-a privit cu îngrijorare.
— Doamnă Elena… sunteți bine?
Vocea lui m-a străpuns. Aceeași intonație. Aceeași liniște în cuvinte. Am înghițit cu greu.
— Da… doar obosită, am răspuns.
Dar nu era oboseală. Era neliniște. Teamă. Și o bănuială care începuse să crească prea repede.
În seara aceea, după ce am închis cafeneaua, am rămas singură printre mese. M-am așezat instinctiv în colțul unde obișnuiam să stau cu Mihai. Îmi aminteam cum făceam planuri, cum visa cu voce tare la un loc plin de oameni, cum îmi zâmbea peste marginea ceștii de cafea.
Acum locul era plin.
Dar el nu mai era.
Am scos din geantă o cutiuță veche în care păstram câteva obiecte de-ale lui: o fotografie, o brichetă și o hârtie îngălbenită. Am privit imaginea cu atenție. Mihai, tânăr, cu același zâmbet pe care îl vedeam acum la Andrei.
Atunci am înțeles că nu mai era doar o coincidență.
A doua zi l-am chemat mai devreme. Cafeneaua era goală, luminată de o liniște matinală aproape ireală.
— Andrei… pot să te întreb ceva personal? am spus cu grijă.
A ezitat, apoi a încuviințat.
— Sigur.
— Tatăl tău… mai trăiește?
Privirea i-a coborât ușor.
— Nu l-am cunoscut niciodată. Mama spunea doar că a fost un om bun, dar că a plecat.
Am simțit cum ceva se strânge în mine.
— Și mama ta unde este acum?
— La Ploiești. Dar e bolnavă.
Cuvintele lui au început să lege lucruri pe care nu le înțelegeam până atunci. Fragmente dintr-o viață pe care Mihai o ascunsese de mine.
Am închis ochii o clipă. Nu mai puteam fugi de gândul care se contura.
— Andrei… cred că trebuie să mergem să vorbim cu ea.
Nu a pus întrebări. Doar a dat din cap, ca și cum și el simțea că adevărul era aproape.
Drumul până la Ploiești a fost scurt, dar greu în tăcerea din mașină. Casa era modestă, retrasă. O femeie slăbită ne-a deschis ușa. Când m-a văzut, a încremenit.
— Tu… a șoptit.
Și atunci am știut.
Am intrat și ne-am așezat fără cuvinte. Tăcerea a durat până când ea a început să plângă.
— Mihai nu a vrut să vă rănească, a spus printre suspine. A fost o greșeală… o singură dată. Când am rămas însărcinată, a vrut să își asume, dar eu am refuzat. Nu voiam să distrug familia lui.
Am privit spre Andrei. Stătea nemișcat, cu privirea pierdută, ca și cum încerca să-și reașeze propria identitate.
Adevărul era dureros. Dar era și inevitabil.
Pe drumul de întoarcere nu am mai spus mare lucru. Nu mai era nevoie.
Timpul a trecut, iar cafeneaua a prins din nou viață. Mai mult decât înainte. Andrei lucra cu o energie nouă, iar eu învățam, încet, să respir altfel.
Trecutul nu mai putea fi schimbat. Dar putea fi înțeles.
Într-o dimineață, i-am întins un plic.
— Sunt bani pentru tine.
A ridicat din sprâncene.
— Nu pot…
— Poți, am spus încet. E parte din ceea ce ar fi vrut el.
A tăcut o clipă, apoi a acceptat.
Și m-a îmbrățișat.
Pentru prima dată după mult timp, nu am mai simțit golul acela apăsător.
Ci ceva mai simplu.
Apartenență.
Viața nu se rescrisese.
Dar începuse, în sfârșit, să se așeze.