Am apăsat accelerația fără să mai gândesc, ca și cum drumul din față era singura ieșire posibilă.
Emma plângea pe bancheta din spate, speriată de sirenele care se apropiau și de felul în care îmi tremurau mâinile pe volan.
— Mami… unde mergem?
— E în regulă, puiule… o să fie bine…
Dar nu era nimic bine.
Respirația îmi era ruptă, iar în oglinda retrovizoare luminile albastre și roșii îmi urmăreau mașina ca o condamnare.
Telefonul a început să sune din nou.
Radu.
Am apăsat butonul de difuzor fără să mai gândesc.
— Sara, nu te întoarce acolo.
— Radu, spune-mi ce se întâmplă!
Se auzea cum alerga. Cum abia prindea aer.
— Poliția caută un dispozitiv exploziv.
Am tras aer brusc în piept.
— Ce fel de dispozitiv?!
O pauză scurtă. Prea scurtă pentru un răspuns bun.
— O bombă.
Am frânat violent. Mașina din spate a claxonat furios.
Emma a început să plângă și mai tare.
— Nu… nu e posibil…
— Sara, ascultă-mă! Azi dimineață a venit un apel anonim. Cineva a spus că în casa Andreei e ceva care ar putea exploda în seara asta.
Mi s-a făcut frig.
— Și de ce nu ați spus de la început?!
— Pentru că nu era confirmat. Dar apoi… au găsit urme suspecte pe camerele din zonă.
Cuvintele lui nu mai aveau contur. Doar greutate.
— Cine ar face așa ceva?
A urmat o tăcere care a spus tot.
— Marius, a spus el în final.
Am închis ochii o secundă.
Fostul soț al Andreei.
Omul de care familia fugise ani întregi.
Obsesiv. Instabil. Periculos într-un mod tăcut, aproape previzibil.
— Doamne… am șoptit.
— Există șanse să fi intrat în casă în ultimele zile.
Am tras pe dreapta fără să mai realizez unde sunt.
Emma plângea acum necontrolat.
Am luat-o în brațe peste scaun, strângând-o atât de tare încât parcă încercam să o țin departe de lume.
— Nu se întâmplă nimic, iubirea mea… sunt aici…
Dar vocea mea nu mai avea forță.
Apoi, într-un colț de benzinărie, televizorul a aprins imaginea.
Știri live.
„Intervenție antitero într-un cartier rezidențial din București.”
M-am blocat.
Pe ecran era strada surorii mele.
Casa.
Poliția.
Mascați.
Evacuări.
Și decorul petrecerii.
Baloane.
Cadouri.
Cutia aceea mare, livrată dimineața de Marius „pentru Sofia”.
Îmi simțeam stomacul strâns până la durere.
— Nu… am șoptit.
Radu era încă pe linie.
— Sara, rămâi unde ești.
— Sunt la televizor… văd totul…
În acel moment, imaginile s-au schimbat brusc.
Mascații alergau spre casă.
Reporterul striga în direct.
Apoi — o clipă de haos.
Și explozia.
Nu una uriașă.
Dar suficientă încât geamurile benzinăriei să vibreze.
Emma a țipat.
Eu am rămas fără aer.
Pe ecran, fum.
Liniște.
Confuzie.
Apoi vocea reporterului revenind, tremurată:
„Dispozitivul a fost detonat controlat. Toți cei din interior au fost evacuați la timp.”
Nimeni nu murise.
Am început să plâng fără să-mi dau seama.
Cu Emma lipită de mine.
Cu genunchii moi.
Cu tot corpul golit de forță.
O oră mai târziu eram la Andreea.
Stătea învelită într-o pătură, tremurând pe marginea unei ambulanțe.
Când m-a văzut, a izbucnit în plâns.
Ne-am îmbrățișat fără cuvinte, ca și cum ne țineam una pe alta în viață.
— Cutia… a șoptit ea. Era de la el…
Marius a fost prins în aceeași noapte, la ieșirea din oraș.
În mașina lui au găsit dovezi suficiente cât să nu mai existe nicio scăpare.
Dar adevărul cel mai greu a venit mai târziu.
Un mesaj.
Trimis înainte de petrecere.
„Dacă nu pot avea familia asta, atunci n-o să o aibă nimeni.”
Anii au trecut.
Emma încă tresare la sirene.
Andreea încă închide ochii când aude știri despre explozii.
Iar eu încă îmi țin respirația de fiecare dată când Radu întârzie să sune.
Dar, dincolo de frică, a rămas ceva clar.
În noaptea aceea, totul s-a putut sfârși.
Și totuși, nu s-a sfârșit.
Pentru că uneori, diferența dintre tragedie și viață nu e norocul.
Ci o voce care ajunge la timp.