În săptămânile care au urmat, fotografia aceea a rămas pe noptiera mea.
În fiecare dimineață o priveam înainte să ies din casă.
Eu, Marian și Loredana.
Trei oameni care zâmbeau de parcă lumea nu mai avea puterea să le ia nimic.
Într-o duminică, pe la prânz, s-a auzit soneria.
Am deschis ușa și i-am găsit pe amândoi în prag.
Marian ținea o cutie mare de carton.
— Ce-i asta? am întrebat.
— Vei vedea.
Au intrat în bucătărie, iar Marian a așezat cutia pe masă.
Când am ridicat capacul, am rămas fără glas.
Înăuntru erau zeci de fotografii vechi.
Poze pe care le credeam pierdute.
Eu cu Marian în brațe.
Eu la prima lui serbare.
Eu cusând noaptea la mașina de cusut.
Eu râzând.
Mai ales eu râzând.
Mi-am dus mâna la gură.
— De unde le aveți?
Loredana a zâmbit.
— Le-am adunat de la rude, vecini și prieteni. Am vrut să-ți facem o surpriză.
Am răsfoit fotografiile cu grijă.
Ani întregi din viața mea se aflau acolo.
Ani pe care îi trăisem atât de repede încât aproape îi uitasem.
— Uite-o pe mama la douăzeci și șapte de ani, a râs Marian.
— Taci din gură, am răspuns și am râs și eu.
Pentru câteva minute am uitat de toate greutățile.
De toate lipsurile.
De toate nopțile în care mă întrebasem dacă fac destul.
Apoi Loredana mi-a întins un plic.
— Mai este ceva.
Am desfăcut hârtia cu grijă.
Era o rezervare.
Pentru trei zile la munte.
Eu am clipit nedumerită.
— Ați greșit. E pe numele meu.
— Nu am greșit, a spus Marian.
— Dar eu nu plec nicăieri.
— Exact asta spuneai și când refuzai să-ți cumperi o haină nouă.
Am încercat să protestez.
N-am avut succes.
Două săptămâni mai târziu mă aflam într-o pensiune mică, privind munții de la fereastră.
Pentru prima dată în zeci de ani nu găteam pentru nimeni.
Nu spălam.
Nu alergam.
Nu rezolvam probleme.
Doar trăiam.
În ultima seară, stând pe balcon cu o cană de ceai în mâini, am înțeles ceva ce nu pricepusem niciodată.
Toată viața mă văzusem doar ca mamă.
Ca femeia care oferă.
Care muncește.
Care sacrifică.
Dar undeva, pe drum, uitasem că sunt și eu un om.
Un om care merită odihnă.
Respect.
Bucurie.
Când m-am întors acasă, am găsit pe frigider un bilet lăsat de Marian și Loredana.
„Acum e rândul tău să ai grijă și de tine.”
L-am citit de două ori.
Apoi l-am prins cu un magnet lângă fotografia de la nuntă.
Și am zâmbit.
Pentru că, după o viață întreagă în care crezusem că cea mai mare realizare a mea este că mi-am crescut fiul, descopeream ceva și mai frumos:
Îl crescusem atât de bine încât, într-o zi, el și-a amintit să aibă grijă de mine.