Simona s-a apropiat de masă, iar neliniștea i se citea în fiecare mișcare.
— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat ea, privind alternând între noi.
Marius nu i-a răspuns. Ținea hârtia strâns între degete și își fixa privirea pe lemnul mesei, de parcă evitarea contactului ar fi putut șterge realitatea din fața lui.
Am simțit că nu mai are rost să tac.
— Mama știa că ai luat bani din contul ei, am spus, fără să ridic vocea.
Simona s-a întors brusc spre mine, confuză.
— Cum adică?
Am împins spre ei extrasul bancar.
— Citește.
Marius a tras aer adânc în piept, dar nu a spus nimic. Pe hârtie erau vizibile mișcările repetate de bani din ultimele luni: retrageri dese, sume mici, calculate, exact cât să pară neînsemnate.
Și totuși, nu fuseseră neobservate.
Mama le văzuse pe toate.
Simona a început să răsfoiască foile cu degetele tremurânde.
— Marius… spune-mi că nu e adevărat.
El și-a trecut mâna peste față, căutând cuvintele.
— Nu înțelegi contextul…
— Ba îl înțeleg foarte bine, am intervenit. Tu nu ai înțeles că ea știa deja tot.
L-am privit atunci direct, pentru prima dată de când intrase în cameră.
Nu mai era fratele cu care crescusem.
Era cineva care își trădase propria mamă.
— Sunt banii mei, am făcut eu totul pentru ea… a încercat el să se apere.
— Nu, am spus ferm. Erau banii ei.
Tăcerea care a urmat a apăsat între noi ca un zid.
Simona a șoptit, aproape neauzit:
— Ai furat de la ea?
Cuvântul a rămas suspendat în aer, greu, definitiv.
Furat.
Nu „împrumutat”.
Nu „întors mai târziu”.
Furat.
Marius a ridicat tonul, pierzându-și calmul.
— Am plătit tratamente! Aveam dreptul să folosesc și eu—
— Și apoi îi luai înapoi pe ascuns, am completat.
Nu mai exista spațiu pentru negare.
Dovezile erau acolo, clare și ordonate.
Mama le pregătise înainte să plece, ca și cum ar fi știut exact ce va urma.
Am scos telefonul din buzunar și l-am pus pe masă.
— Am contactat deja un avocat.
Marius s-a uitat la mine, șocat.
Pentru prima dată, i-am văzut frica în privire.
— Nu poți să faci asta…
— Ba pot. Și am făcut-o.
Simona s-a așezat încet pe scaun, copleșită.
— Nu pot să cred…
Marius a făcut un pas spre mine, încercând să-și controleze vocea.
— Elena, suntem familie…
Am zâmbit amar.
— Am fost.
Am format numărul fără să mai ezit.
— Da. Sunt aici. Veniți acum.
Când am închis apelul, liniștea din cameră s-a schimbat.
El a înțeles.
— Te rog… nu face asta, a spus mai încet, aproape implorând.
— Nu eu am început, Marius. Tu ai făcut alegerea asta.
În mai puțin de jumătate de oră, ușa s-a deschis și au intrat doi polițiști.
Au cerut documentele, au analizat foile și extrasul, apoi au verificat totul în liniște.
Nimic nu era neclar.
Totul era prea limpede.
Unul dintre ei s-a uitat la el și a rostit calm:
— Domnule Marius Stan, va trebui să ne însoțiți.
Simona a izbucnit în plâns.
El însă a rămas nemișcat. M-a privit lung, ca și cum încă spera că voi retrage totul în ultima clipă.
— Totul pentru niște bani? a întrebat încet.
Am dat din cap.
— Nu pentru bani. Pentru ea.
Când i-au pus cătușele, sunetul metalic a părut să taie aerul mai tare decât orice ceartă din trecut.
Apoi l-au scos din casă.
Simona a rămas mult timp nemișcată, privind în gol, incapabilă să proceseze ce tocmai se întâmplase.
— Eu nu am știut… a spus ea printre lacrimi.
Nu i-am răspuns.
Pentru că nu mai exista nimic de adăugat.
După ce liniștea s-a așezat, am rămas singură în încăperea care păstra încă mirosul mamei.
Am privit obiectele din jur: lucrurile ei, ordinea ei, urmele unei vieți obișnuite care nu mai era acolo.
Am luat din nou foaia în mână.
Am recitit totul, cu o atenție care părea să doară.
Și atunci am realizat că adevărul nu fusese doar o moștenire.
Ci o responsabilitate pe care nu mai puteam să o ignor.
Iar de data asta, am ales să o duc până la capăt.