Camera părea mai rece decât ar fi trebuit pentru o seară în care toți pretindeau că se adunaseră „în familie”.
Andrei stătea în picioare, cu acel aer de învingător care nu se mai obosește să-și ascundă satisfacția. Zâmbetul lui era fixat, calculat, ca și cum tot ce urma să se întâmple fusese deja decis în favoarea lui.
În mintea lui, totul era simplu: divorțul îi deschidea drumul către jumătate din ceea ce construise tata. Casa, firma, economiile, tot. O împărțire pe care o considera deja rezolvată.
Doar că realitatea nu mai era așa cum și-o imagina el.
Am așezat cana pe masă fără grabă și fără emoție.
— Ai terminat ce aveai de spus? am întrebat, pe un ton liniștit.
Reacția lui a fost o clipire scurtă, ca și cum nu se aștepta să nu găsească lacrimi sau panică.
— Da… am fost destul de clar, cred, a răspuns el, încercând să pară sigur.
Un râs scurt a venit din partea Marianei, care urmărea scena ca pe un spectacol.
— Spune-i tot, Andrei. Nu te opri la jumătate de adevăr, a intervenit ea. Spune-i că ai avocat.
Am lăsat colțul gurii să se ridice ușor.
— Știu deja, am spus simplu.
Tăcerea care a urmat a fost bruscă și apăsătoare.
Privirea lui Andrei s-a schimbat.
— Cum adică… știi?
M-am ridicat încet și am mers spre hol, fără grabă, ca și cum totul era deja planificat de mult. Dintr-un sertar am scos un dosar albastru și m-am întors cu el în mână.
L-am pus pe masă între noi.
— Pentru că și eu am un avocat, am explicat calm.
Expresia Marianei s-a întunecat imediat.
Andrei încerca încă să păstreze controlul.
— Nu văd ce dovedește asta, a spus el.
Am deschis dosarul.
— Tata nu a lăsat un singur testament, ci două. Iar al doilea include o condiție pe care ai fi preferat să n-o existe.
Camera a devenit complet tăcută. Până și cei prezenți păreau că și-au oprit respirația.
— Ce fel de condiție? a întrebat Andrei, mai tăios decât înainte.
L-am privit direct.
— Dacă partenerul meu încearcă să preia controlul asupra averii sau firmei prin presiune, manipulare sau divorț, își pierde automat orice drept și intră sub verificare financiară completă.
Zâmbetul lui a dispărut într-o clipă.
— Asta e o invenție, a izbucnit el.
Am împins spre el un teanc de documente.
— Extrase, contracte, transferuri și facturi. Nu invenții.
Mariana s-a ridicat brusc.
— Ce acuzații absurde faci aici?!
— Nu sunt acuzații. Sunt fapte, am răspuns calm.
Andrei a devenit vizibil palid.
— M-ai urmărit? a întrebat el, cu voce mai joasă.
Am clătinat din cap.
— Nu eu. Contabilii firmei.
Suspiciunile nu apăruseră dintr-o dată. Lunile trecute aduseseră prea multe coincidențe: bani dispăruți, documente schimbate, firme obscure implicate în transferuri.
Toate drumurile duceau în aceeași direcție.
— Tata a anticipat că cineva ar putea încerca asta, am continuat. De aceea a pregătit totul din timp, la notar.
Andrei a făcut un pas spre mine.
— Putem rezolva altfel, a încercat el.
— Nu mai e nimic de rezolvat în liniște. Tu ai ales scena.
Din prag s-a auzit o voce calmă.
— De fapt, ancheta financiară este deja în desfășurare.
Toți s-au întors simultan.
Un notar intrase fără să fie anunțat.
Fața lui Andrei s-a schimbat complet.
— Nu ai cum să-l fi adus aici…
— Nu este singurul, am spus.
În spatele lui au intrat un avocat și un investigator financiar.
Atmosfera din cameră s-a rupt complet.
— Nu aveți dovezi, a spus Andrei, dar vocea lui nu mai avea forță.
Investigatorul a deschis un dosar.
— Avem documente care arată deturnarea a aproximativ 450.000 de lei din conturile companiei în ultimul an.
Mariana a început să protesteze, dar notarul a tăiat scurt discuția:
— Totul este verificat și documentat oficial.
Andrei s-a apropiat de mine, aproape șoptind.
— Te rog… oprește totul…
Și atunci am înțeles ceva limpede: nu îi era teamă să mă piardă, ci să piardă ceea ce nu îi aparținea.
Și acea descoperire a închis ceva în mine.
— E ironic, am spus încet. Pentru că tata a avut perfectă dreptate în privința ta.
Privirea lui s-a golit.
Oamenii din jur au început să plece unul câte unul, evitând contactul vizual. Camera s-a golit de voci, de curaj și de iluzii.
Înainte să iasă, Andrei s-a întors încă o dată spre mine.
— Chiar nu a contat nimic pentru tine?
Pentru o clipă, am simțit tot ce fusese cândva între noi.
Apoi am răspuns sincer:
— A contat. Dar nu pentru tine, ci pentru ceea ce ai încercat să iei.
Ușa s-a închis în urma lui.
Când liniștea a rămas singurul lucru din încăpere, m-am așezat lângă fereastră, ținând cana rece între palme.
Iar în tăcerea aceea neașteptată, am simțit pentru prima dată după mult timp că nu mai eram prinsă în nimic.