M-am uitat la ei câteva secunde fără să spun nimic.
Adrian era sprijinit de masă, cu brațele încrucișate, ca și cum deja își pregătise poziția de apărare. Lângă el, Alina părea calmă, aproape prea calmă, iar din sufragerie se auzea desenele animate ale fiicei ei.
În casa mea.
Pe curentul plătit de mine.
Pe canapeaua cumpărată de mine.
— Deci eu ar trebui să plec? am întrebat, fără să-mi ridic vocea.
Adrian a ridicat din umeri.
— Nu am zis asta.
— Atunci ce ai zis?
Alina a intervenit rapid, înainte ca el să apuce să răspundă.
— Hai să nu complicăm lucrurile. Suntem familie.
Am zâmbit scurt, fără urmă de căldură.
— Familie?
— Da.
— Interesant. Pentru că eu nu-mi amintesc să fi fost întrebată dacă vreau să fac parte din ea.
Fața lui Adrian s-a schimbat.
— Ești mereu egoistă.
Cuvântul acela a căzut greu între noi.
Egoistă.
După ani în care eu fusesem cea care ținuse totul în picioare.
După chirii plătite, facturi acoperite, momente salvate.
Am inspirat adânc.
— Bine.
Alina a clipit.
— „Bine”?
— Da. Hai să fim sinceri.
M-am ridicat și am adus un dosar din cameră.
Adrian a râs scurt.
— Serios? Ce mai e și asta?
— Istoria ta, i-am răspuns.
Am pus dosarul pe masă.
Înăuntru erau hârtii, extrase, dovezi.
Tot ce însemnase „am fost bine” pentru el și „am rezolvat eu” pentru mine.
— Taxele tale de facultate.
O pagină.
— Chiria din Cluj.
Încă una.
— Telefonul.
Încă una.
— Reparațiile mașinii.
Pagină după pagină.
— Creditul pe care l-am acoperit când nu mai aveai nimic.
Zâmbetul lui a dispărut treptat.
Alina s-a întors spre el, confuză.
— Ce înseamnă asta?
Nu i-a răspuns.
— Adrian?
Tăcere.
Am închis dosarul.
— Apartamentul e pe numele meu. Contractele sunt pe mine. Facturile sunt pe mine. Dacă cineva trebuie să plece, nu eu sunt aceea.
Liniștea s-a așezat greu peste cameră.
Se auzea doar televizorul din fundal, absurd de normal.
Alina s-a ridicat încet.
— De ce nu mi-ai spus niciodată? l-a întrebat pe Adrian.
El a privit în jos.
Nu a avut răspuns.
— Adrian… a insistat ea.
Tot nimic.
A luat geanta fără să mai spună altceva.
— Vino când știi ce ai de spus, a fost tot ce a adăugat înainte să plece.
Ușa s-a închis în urma ei.
Și, pentru prima dată în mult timp, nu a mai fost haos în casă.
Doar tăcere.
Două zile mai târziu, Adrian a intrat în bucătărie în timp ce îmi beam cafeaua.
Nu mai avea atitudinea aceea defensivă.
Doar oboseală.
— Îmi pare rău.
Am ridicat privirea.
— Pentru ce?
A zâmbit amar.
— Pentru că am uitat cine m-a ținut în picioare când nu aveam nimic.
Am tăcut.
Nu aveam nevoie de teatrul scuzelor.
Doar de adevăr.
Și, în sfârșit, îl auzeam.
O săptămână mai târziu și-a găsit chirie.
L-am ajutat să-și împacheteze lucrurile fără reproșuri, fără discuții inutile.
Când a terminat, s-a oprit în ușă.
— Cred că am confundat bunătatea ta cu obligația.
Am dat din cap.
— Nu ești primul.
A plecat.
Și apartamentul a rămas gol de prezențe care nu-mi aparțineau.
În seara aceea am făcut ceai, am deschis geamul și am stat pe canapea fără să simt că trebuie să explic ceva cuiva.
Și am înțeles ceva simplu:
nu pierdusem o familie.
Îmi recuperasem liniștea.