Sala nu mai părea aceeași după dans.
Nu pentru că s-ar fi schimbat decorul sau muzica, ci pentru că oamenii din jur nu mai aveau aceeași siguranță în priviri.
Dispariția acelui „spectacol perfect” îi lăsase pe toți fără roluri.
Radu încă ținea mâna mea în a lui.
Strâns.
De parcă îi era teamă că, dacă o lasă, totul revine la cum fusese înainte.
Bianca stătea puțin mai în spate, cu rimelul ușor întins, dar fără să se ascundă.
Nu era ostilă.
Doar… dezarmată.
Mama ei nu mai zicea nimic.
Nici soacra mare.
Pentru prima dată, tăcerea nu mai era a mea.
Era a lor.
Radu a inspirat adânc.
— Nu vreau să pleci diseară, a spus încet.
Am zâmbit slab.
— Nu plec nicăieri.
A clipit surprins.
— Serios?
Am dat din cap.
— Dar nu pentru tine. Pentru mine.
S-a uitat confuz.
Am continuat:
— Nu mai sunt acolo unde trebuie să fug de rușine. Sau să demonstrez ceva. Sau să repar imaginea cuiva.
Am făcut o pauză.
— Rămân doar unde mă simt liniștită.
Radu a înțeles imediat.
Și asta l-a lovit mai tare decât orice reproș.
Bianca s-a apropiat din nou, de data asta mai sigur.
— Ați crescut un om bun, a spus ea încet.
Am zâmbit ușor.
— Am crescut un om speriat.
Radu a închis ochii o secundă.
— Da… probabil.
Apoi a râs scurt, printre lacrimi.
— Dar se mai poate repara?
Nu i-am răspuns imediat.
Pentru că nu era o întrebare simplă.
Am privit spre mașinuța roșie de pe masă.
Zgâriată, veche, dar întreagă.
— Nu se repară ce a fost, am spus în cele din urmă. Dar se poate continua de aici.
Radu a dat din cap încet.
De data asta fără să se grăbească să demonstreze nimic.
Doar acceptând.
În jurul nostru, muzica a continuat.
Oamenii au reluat conversațiile, mai stingheri, mai atenți.
Dar pentru noi trei, seara nu mai era despre invitați sau aparențe.
Era despre o bucățică de adevăr pusă pe masă după prea mulți ani.
Iar uneori, adevărul nu rupe tot.
Doar arată ce mai poate fi salvat.