Liniștea s-a așezat peste încăpere ca o greutate imposibil de ignorat.
Vocea muzicii a murit brusc, iar cineva a rămas blocat cu telefonul în mână. Gherasim s-a întors lent, ca și cum ar fi sperat să nu fie real ce vedea. În clipa în care m-a recunoscut, i s-a schimbat complet chipul.
— Mamă?… — a spus abia auzit.
Am pășit înainte fără grabă. Podeaua lucioasă îmi reflecta pașii, iar fiecare sunet părea să lovească direct în tăcerea celor din jur. Nimeni nu avea curaj să intervină.
M-am apropiat de femeia întinsă pe jos. Evlalia. Sora mea. Aceeași care, cu ani în urmă, stătea la masa noastră și plângea, spunând că nu mai are nimic. Aceea pentru care am muncit ani la rând, oricât de greu ar fi fost, doar ca să o ajut să ajungă aici.
M-am aplecat ușor.
— Lala… — am rostit.
A deschis ochii și, când m-a văzut, trupul i s-a zguduit. Lacrimile au început să-i curgă fără zgomot, amestecate cu rușine și teamă.
— Îmi pare rău… — a spus încet.
M-am ridicat și mi-am îndreptat privirea spre toți cei adunați în jur.
— Bună seara. Eu sunt persoana care a plătit pentru casa asta.
Un freamăt a trecut prin sală. Priviri derutate, șoapte, pahare care s-au clătinat în mâini.
Gherasim a încercat să intervină:
— Mamă, nu înțelegi situația…
Dar l-am oprit imediat.
— Ba înțeleg perfect. Și toți de aici vor înțelege la fel.
Am scos telefonul și l-am ridicat, arătând dovada: transferuri, sume, ani de muncă adunați în cifre reci.
— Tot ce vedeți aici — casa, mașinile, petrecerile — a fost plătit din munca mea. Din ani în care am stat departe de voi, ca să nu vă lipsească nimic.
Am făcut un pas spre el.
— Iar tu ai tratat-o pe mătușa ta ca și cum n-ar fi contat deloc.
Gherasim s-a prăbușit pe scaun, iar soția lui și-a acoperit fața plângând. Restul invitaților priveau în altă parte, evitați de realitatea care se desfășura în fața lor.
— De acum înainte, totul se termină aici — am spus cu voce joasă, dar fermă. — Casa nu vă mai aparține.
Am întins o mapă plină de documente.
— Am donat proprietatea unui centru pentru femei aflate în dificultate. Procesul este deja în curs. Dimineață se preiau cheile.
Un murmur greu a umplut încăperea.
— Iar tu — am privit direct spre fiul meu — ai o oră să părăsești locul.
Apoi m-am întors către Evlalia și i-am întins mâna.
— Venim cu mine. Gata cu toate astea.
A ezitat o clipă, apoi s-a ridicat cu greu și m-a urmat.
Când am ieșit afară, aerul rece ne-a lovit direct în piept, ca o eliberare.
În urma noastră, casa rămânea plină de haos și șoc.
În față, strada era tăcută și deschisă.
Iar eu mergeam alături de sora mea, știind că, în sfârșit, ceva se așezase la locul lui.