— Sof… nu mai ajung.
Vocea lui Toma era obosită.
— Cum adică?
— S-a complicat totul. Antoan m-a rugat să merg cu el la o întâlnire cu niște investitori. Nu pot refuza.
Sofia închise ochii pentru o clipă.
— Toma… oaspeții vin peste cinci ore.
— Știu. Îmi pare rău. Fă cum poți. Vin direct înainte să înceapă cina.
— Ai promis.
La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea.
— Îți datorez una, Sof.
Ea închise fără să mai spună nimic.
Se uită în jur. Blatul era plin de vase, cuptorul mergea, masa era doar pe jumătate aranjată. În mod ciudat, nu mai simțea panică.
Își scoase șorțul, îl împături cu grijă și îl așeză pe un scaun.
Apoi luă telefonul.
Primul apel fu către o cofetărie. Al doilea către un restaurant. În mai puțin de o oră, felurile pe care nu mai avea timp să le gătească urmau să fie livrate.
Nu era ceea ce își dorise.
Dar era suficient.
Când Toma ajunse acasă, cu o oră înainte de sosirea invitaților, găsi sufrageria pregătită, masa elegant decorată și pe Sofia schimbată într-o rochie albastră. Nu mai avea făină în păr. Nici urmă de grabă.
— Ai reușit… — spuse el uimit.
— Da.
— Îmi pare atât de rău.
— Vorbim după ce pleacă invitații.
În ochii ei nu era furie.
Iar asta îl neliniști mai tare decât orice reproș.
Seara decurse aproape perfect.
Antoan îl felicită pe Toma pentru promovare și îl lăudă pentru primirea călduroasă.
Clara gustă din preparate și zâmbi.
— Totul este foarte bun.
Sofia îi întoarse zâmbetul.
— Mă bucur că vă place.
Nu preciză cine gătise și cine nu.
Nici nu mai conta.
Pentru prima dată, înțelese că încercase să demonstreze ceva unor oameni care, probabil, uitau a doua zi ce mâncaseră.
Dar ea nu avea să uite ziua aceea.
În jurul miezului nopții, ultimii oaspeți plecară.
Toma închise ușa și se întoarse spre soția lui.
— A fost un succes.
Sofia începu să strângă paharele.
— Da.
— Nu te-am mai văzut atât de tăcută.
Ea puse un pahar în chiuvetă și se întoarse spre el.
— Știi care a fost partea cea mai grea?
Toma clătină din cap.
— Nu că ai plecat. Ci că ai decis singur că timpul meu valorează mai puțin decât al tău. Ai presupus că eu mă voi descurca. Că eu voi renunța la planurile mele. Că eu voi găsi soluții.
El coborî privirea.
— Nu m-am gândit așa.
— Tocmai asta e problema. Nu te-ai gândit.
Toma rămase tăcut.
După câteva clipe, Sofia își scoase verigheta și o așeză încet pe masă.
— Oaspeții au plecat, și plec și eu, — spuse Toma, privind-o pe soția sa fără să înțeleagă ce a făcut.
Ea îl privi lung.
— Nu, Toma. Eu plec.
Luă o geantă mică, pregătită încă din timpul serii.
— Mă duc câteva zile la sora mea. Am nevoie să mă gândesc dacă vreau să trăiesc într-o căsnicie în care promisiunile mele sunt obligații, iar promisiunile tale sunt opționale.
— Sofia… te rog.
— Nu plec pentru că ai lipsit azi. Plec pentru că azi am înțeles că nu a fost prima dată. Doar prima dată când am încetat să mai găsesc scuze pentru tine.
Ușa se închise încet în urma ei.
Toma rămase singur în sufragerie.
Pe masă mai erau douăsprezece farfurii perfect aliniate, douăsprezece pahare și un tort din care lipseau doar câteva felii.
Pentru prima dată observă carnețelul.
Îl deschise.
Patru pagini scrise mărunt.
La sfârșit, într-un colț, Sofia notase cu litere mici:
„Cel mai important ingredient pentru o casă nu este perfecțiunea. Este faptul că doi oameni muncesc împreună.”
Toma închise carnețelul și se lăsă încet pe scaun.
Abia atunci înțelese că nu pierduse o cină.
Era pe punctul de a-și pierde soția.