Camelia îl privi câteva secunde fără să răspundă. Nu mai simțea furie. Doar o liniște pe care nu o mai cunoscuse de ani întregi.
— Totul se sprijină pe tine? întrebă ea încet.
— Exact. Și cred că ar trebui să apreciezi asta.
Ea se ridică, merse până la biroul din colțul livingului și scoase un dosar albastru. Îl așeză pe masă.
— Atunci cred că e momentul să vezi pe ce se sprijină, de fapt, viața noastră.
Mircea zâmbi ironic.
— Ce e asta? Facturile tale de freelancer?
Camelia deschise dosarul și împinse spre el primul document.
— Extrasul firmei mele.
Zâmbetul lui începu să pălească.
— Ce înseamnă cifra asta?
— Profitul de anul trecut.
Mai răsfoi o pagină.
— Asta e evaluarea companiei. Iar acesta este contractul prin care unul dintre fondurile de investiții a cumpărat 20% din acțiuni.
Mircea clipi de câteva ori.
— Asta… nu poate fi adevărat.
— Ba da.
Ea îi întinse încă un document.
— Vezi numele proprietarului apartamentului?
El citi atent.
— Firma asta…
— Îmi aparține.
— Dar noi plătim chirie!
— Tu plătești chirie. În contul companiei mele.
În bucătărie se lăsă o tăcere apăsătoare.
— De ce n-ai spus nimic?
— Pentru că la început voiam să-ți protejez orgoliul. După aceea… am vrut să văd dacă mă iubești pe mine sau doar imaginea ta de “bărbat care întreține casa”.
Mircea își trecu mâna prin păr.
— Camelia… putem discuta.
— Discutăm acum. Pentru prima dată sincer.
Ea scoase telefonul și deschise un e-mail.
— Mâine dimineață mă întâlnesc cu avocatul. Actele de divorț sunt pregătite.
— Divorț? Din cauza unei glume?
Camelia îl privi direct.
— Nu din cauza unei glume. Din cauza sutelor de umilințe pe care le-ai numit glume.
El încercă să se apropie.
— Hai să nu luăm decizii la nervi.
— Nu sunt nervoasă. Sunt foarte liniștită. Am luat decizia în seara asta, când ai avut nevoie să mă micșorezi în fața colegilor ca să pari mai mare.
Mircea rămase fără cuvinte.
— Și încă ceva, spuse ea.
Îi întinse o mapă albă.
— Contractul de închiriere expiră la sfârșitul lunii. Compania mea nu îl va mai prelungi.
— Ce vrei să spui?
— Înseamnă că va trebui să-ți cauți altă locuință.
Pentru prima dată în mulți ani, expresia lui sigură de sine dispăru complet.
— Tu… vorbești serios?
Camelia încuviință.
— Foarte serios.
Se îndreptă spre dormitor fără să ridice vocea.
În urma ei nu mai rămase decât liniștea și foșnetul hârtiilor pe care Mircea le răsfoia cu mâinile tremurânde. Pentru prima dată, înțelegea că femeia pe care o considerase dependentă de el își construise singură succesul, în timp ce el fusese prea preocupat să-și construiască imaginea. Iar imaginea aceea se prăbușea acum, fără zgomot.