— Exact, — răspunse Adriana, fără urmă de ezitare. — În sfârșit, ai înțeles.
Emma încuviință încet.
— Atunci haideți să lămurim totul chiar acum.
Toți ochii se întoarseră spre ea.
Andrei își drese glasul.
— Emma…
— Nu, Andrei. De data asta termin eu.
Se întoarse din nou spre Adriana.
— Terenul a fost al dumneavoastră. Aveți dreptate.
Soacra zâmbi mulțumită.
— Dar casa nu este.
Emma luă de pe bufet o mapă.
— Știți ce este aici?
Adriana ridică din umeri.
— Actele.
— Exact.
Scoase primul document.
— Contractul prin care ne-ați donat terenul înainte să începem construcția.
Zâmbetul Adrianei se stinse.
— A fost doar o formalitate.
— O formalitate autentificată la notar.
Emma continuă calm.
— După donație, terenul a devenit proprietatea noastră. Apoi am construit casa exclusiv din creditul nostru și din economiile noastre.
Marc ridică sprâncenele.
Sabina își ascunse un zâmbet.
— Nu contează! izbucni Adriana. Tot datorită mie aveți unde locui!
— Pentru asta v-am mulțumit de nenumărate ori.
Emma făcu o pauză.
— Dar recunoștința nu înseamnă că renunțăm la propria casă.
— Eu sunt mama lui!
— Și eu sunt soția lui.
Adriana lovi masa cu palma.
— O să locuiesc aici!
— Nu.
Un singur cuvânt.
Atât.
Tăcerea deveni apăsătoare.
— Cum adică “nu”?
— Adică nu există nicio cameră pentru dumneavoastră.
— Mă dai afară?
— Nu v-am invitat să vă mutați.
Andrei închise ochii o clipă.
— Mamă…
— Tu taci! strigă Adriana. Ea te întoarce împotriva mea!
Emma își păstră calmul.
— Andrei nu este împotriva nimănui. Dar este timpul să fie de partea familiei pe care și-a întemeiat-o.
Adriana se ridică brusc.
— După tot ce am făcut!
— Da.
— V-am dat terenul!
— Și v-am mulțumit.
— V-am salvat ani de rate!
— Și tot noi plătim creditul de douăzeci și trei de ani.
Soacra rămase fără replică.
Emma împinse ușor recipientele spre ea.
— Le-ați adus pentru mâncare.
Adriana le privi.
— Luați-le înapoi.
— Ce?
— Petrecerea noastră nu s-a terminat încă. Iar mâncarea nu pleacă nicăieri.
Helena își mușcă buza ca să nu râdă.
Marc își ascunse zâmbetul în pahar.
Sabina își drese glasul.
— Cred că Emma are dreptate.
Adriana se întoarse spre fiul ei.
— Andrei! Spune-i ceva!
Toți îl priveau.
Pentru prima dată după mulți ani, el nu coborî ochii.
Se ridică încet.
Își puse mâna peste a Emmei.
— Mama…
Vocea îi era liniștită.
— Emma are dreptate.
Adriana încremeni.
— Casa aceasta este a noastră.
— Dar…
— Veți fi mereu binevenită ca invitată.
Făcu o pauză.
— Dar niciodată ca persoană care decide aici.
Adriana îl privi de parcă nu-și recunoștea propriul fiu.
Își adună încet recipientele de pe masă.
Le puse unul în altul, fără să mai spună nimic.
La ușă se opri doar o clipă.
— O să regretați.
Emma zâmbi politicos.
— Nu cred.
Ușa se închise.
În casă rămase o liniște ciudată.
Apoi Marc ridică paharul.
— Ei bine…
Zâmbi larg.
— Acum chiar putem să sărbătorim casa voastră.