Partea 2
Pentru câteva clipe am rămas nemișcată, incapabilă să înțeleg ceea ce vedeam în fața ochilor.
Mormântul lui Mihai arăta complet diferit. Piatra fusese îngrijită cu atenție, iar suprafața ei curată strălucea în lumina zilei. În jurul locului de veci crescuseră flori delicate, margarete și albăstrele, ca și cum cineva se ocupase de acel loc cu multă dragoste.
În fața mormântului fusese așezată o bancă mică din lemn. Era simplă, dar se vedea că fusese făcută cu răbdare și suflet.
M-am apropiat încet și m-am așezat.
Atunci privirea mi-a căzut asupra unui detaliu pe care nu îl observasem la început. Pe piatra funerară fusese adăugată o inscripție.
Nu era un mesaj ales dintr-o carte sau un citat cunoscut.
Era un vers pe care doar eu și Mihai îl știam. Îl spuneam mereu în timpul călătoriilor noastre, ca pe un mic secret care ne lega.
În acel moment, toate emoțiile pe care le ținusem ascunse s-au revărsat. Lacrimile mi-au inundat obrajii fără să le mai pot opri.
— Ilie!
Am strigat numele lui și m-am ridicat imediat.
Am început să merg printre aleile cimitirului, căutându-l cu privirea. Am verificat fiecare colț, sperând să îl găsesc.
Dar omul care făcuse toate acele lucruri dispăruse.
După câteva minute, îngrijitorul cimitirului a venit spre mine cu pași liniștiți.
— A plecat în noaptea trecută, mi-a spus el.
Apoi a adăugat:
— Totuși, v-a lăsat ceva.
M-a condus până la o încăpere mică unde își ținea lucrurile. Pe o masă veche se afla o cutie de lemn.
Am deschis-o cu grijă.
Înăuntru era o fotografie veche, îngălbenită de trecerea anilor.
Am ridicat-o tremurând.
În imagine era Mihai, mult mai tânăr, îmbrăcat în uniformă militară. Zâmbea, iar lângă el se afla un alt soldat, cu brațul așezat peste umărul lui.
Era Ilie.
Am întors fotografia pe partea cealaltă.
Pe spate erau scrise câteva rânduri:
„Dacă unul dintre noi va pleca înainte, celălalt va avea grijă de lucrurile și oamenii pe care i-a iubit cel mai mult.”
Am simțit cum mi se taie respirația.
Timp de douăzeci de ani, cât am fost alături de Mihai, nu auzisem niciodată despre această promisiune. Nu știam nimic despre legătura dintre cei doi oameni și despre jurământul făcut cu atât de mulți ani în urmă.
Și totuși, cineva alesese să îl respecte până la capăt.
Am încercat să îl găsesc pe Ilie. Au trecut săptămâni și apoi luni în care am întrebat oameni din împrejurimi, am vorbit cu îngrijitorul și am căutat orice urmă care m-ar fi putut conduce la el.
Dar nu am aflat nimic.
Era ca și cum venise în viața mea doar pentru o singură misiune: aceea de a-și respecta cuvântul dat unui prieten vechi.
Deznodământ
Banca aceea din fața mormântului lui Mihai se află și astăzi acolo.
De fiecare dată când merg la el, mă așez câteva minute și privesc în liniște locul care a fost îngrijit de un om pe care aproape că nu l-am cunoscut.
Dar acum nu mai simt aceeași singurătate.
Am înțeles că legăturile adevărate dintre oameni nu dispar odată cu trecerea timpului și nici chiar după despărțirea definitivă.
Uneori, iubirea și respectul merg mai departe prin gesturile celor care au păstrat în suflet amintirea unui om drag.
Iar promisiunile rostite cu sinceritate nu se pierd niciodată — ele își găsesc drumul pentru a fi împlinite, chiar și după mulți ani.