PARTEA 2
„A râs de florile bătrânei și le-a numit buruieni. Dar fotografia pe care femeia i-a pus-o în mâini i-a schimbat complet chipul…”
A doua dimineață, tânărul a ieșit din casă cu telefonul într-o mână și cu o lavetă în cealaltă.
Mașina lui strălucea în soarele dimineții.
Când a văzut-o pe Tanti Maria la poartă, a oftat iritat.
— „Iar ați venit să-mi spuneți să mut mașina?”
Bătrâna nu i-a răspuns.
A scos încet din buzunar o fotografie veche și i-a întins-o.
— „Uită-te bine, băiete.”
Tânărul a luat fotografia fără prea mult interes.
Dar după câteva secunde, zâmbetul i-a dispărut.
— „Mama…?”
Femeia din imagine era mama lui.
Era tânără, zâmbea și ținea în mâini câteva răsaduri. Lângă ea se afla Tanti Maria, chiar în fața aceleiași porți.
— „De unde aveți fotografia asta?”
Bătrâna și-a șters ochii.
— „De aici. Din ziua în care mama ta a venit să planteze primele flori.”
Tânărul a privit din nou imaginea.
— „Nu mi-a spus niciodată despre asta…”
— „Poate nu a mai apucat.”
Bătrâna a făcut o pauză.
— „Înainte să plece dintre noi, mi-a cerut un singur lucru.”
Tânărul a ridicat privirea.
— „Ce lucru?”
— „Să nu las niciodată locul acesta fără flori. Mi-a spus că într-o zi te vei întoarce și că vrea să găsești ceva din copilăria ta aici.”
Tânărul a început să tremure.
— „Și dumneavoastră… ați făcut asta în fiecare an?”
— „Douăzeci de ani, băiete.”
A privit spre florile strivite.
— „Iar ieri mi-ai spus că sunt buruieni.”
Tânărul nu a mai putut spune nimic.
DEZNODĂMÂNT
A lăsat fotografia jos, s-a apropiat de mașină și a urcat fără să scoată un cuvânt.
A pornit motorul și a mutat bolidul de pe stratul de flori.
Apoi s-a întors lângă bătrână.
— „Îmi pare rău.”
Tanti Maria nu i-a răspuns.
El s-a așezat în genunchi lângă pământul răvășit.
— „Ce pot să fac?”
Bătrâna i-a întins câteva rădăcini pe care reușise să le salveze.
— „Dacă tot le-ai călcat, încearcă să le salvezi.”
Tânărul și-a dat jos hainele scumpe de pe mâini, și-a suflecat mânecile și a început să lucreze.
Ore întregi a săpat, a îndreptat pământul și a plantat din nou florile.
Vecinii îl priveau de la porți.
Bărbatul care cu o zi înainte se lăuda cu mașina lui de lux stătea acum cu mâinile murdare de pământ, încercând să repare ceea ce distrusese din aroganță.
La un moment dat, a întrebat-o:
— „Credeți că mama s-ar fi supărat pe mine?”
Tanti Maria s-a apropiat și i-a răspuns blând:
— „Nu cred. Cred că ar fi vrut doar să înțelegi ceva.”
— „Ce?”
Bătrâna a privit florile.
— „Că unele lucruri nu se măsoară în bani.”
Tânărul și-a plecat capul.
Înainte să intre în casă, Tanti Maria i-a întins fotografia.
— „Păstreaz-o. E a ta.”
El a strâns-o la piept.
— „Nu. Cred că trebuie să rămână la dumneavoastră.”
Bătrâna a zâmbit.
— „Atunci vino să o vezi ori de câte ori uiți de unde ai plecat.”
Din acea zi, bolidul nu a mai fost parcat niciodată peste florile bătrânei.
Iar câteva săptămâni mai târziu, în fața porții, printre florile care începeau din nou să înflorească, a apărut o mică plăcuță.
Pe ea scria doar atât:
„Pentru mama, care a știut că într-o zi mă voi întoarce.”