Partea a 2-a – Când lăcomia s-a întors împotriva lui
Ana a urcat în mașina neagră fără să mai privească înapoi.
Și-a strâns geanta la piept și a încercat să-și oprească lacrimile.
Pentru prima dată în acea seară, nu se mai temea că va dormi pe stradă.
Domnul Radu s-a așezat în fața ei.
— „De ce nu mi-ai spus că ai probleme?”
Ana și-a șters obrazul.
— „Nu am vrut să par că cer ajutor. Bursa trebuia să intre ieri. Știam că pot rezolva.”
— „Să ceri ajutor când ai nevoie nu te face slabă.”
A făcut o pauză.
— „Mai ales când muncești, înveți și îți plătești singură cheltuielile.”
Ana a zâmbit timid.
— „Vă mulțumesc.”
— „Nu-mi mulțumi încă. Am văzut cutiile acelea. Ce ai acolo?”
Fata a privit spre bagaje.
— „Prototipul la care lucrez.”
— „Cel pentru concurs?”
— „Da.”
Domnul Radu a ridicat sprânceana.
— „Ai venit cu el pe stradă?”
— „Nu puteam să-l las în apartament.”
Bărbatul a zâmbit.
— „Atunci cred că trebuie să ne mișcăm repede. Concursul este peste trei săptămâni.”
În acea noapte, Ana a ajuns într-un apartament modern pus la dispoziție de companie.
Avea pentru prima dată după mult timp un pat adevărat, liniște și un birou unde își putea întinde schemele.
Dar nu putea dormi.
Se gândea la nea Sandu.
Nu pentru că îi era milă de el.
Ci pentru că știa că omul ascundea ceva.
A doua zi, Ana a primit un telefon de la o colegă.
— „Ai auzit ce s-a întâmplat?”
— „Ce?”
— „Nea Sandu a început să bată pe la ușile celorlalți chiriași.”
— „De ce?”
— „Le cere bani în avans. Zice că are probleme.”
Ana a oftat.
— „Nu vreau să mă răzbun pe el.”
Dar lucrurile aveau să se schimbe mai repede decât credea.
Luni dimineață, la adresă au apărut inspectorii.
Nu fusese doar contractul Anei.
În urma verificărilor, au fost găsite mai multe situații nedeclarate.
Proprietarul încasa chirii diferite de la studenți și, în perioada festivalurilor, le cerea sume mult mai mari pentru perioade foarte scurte.
Unii chiriași aveau mesaje și dovezi ale plăților.
Alții fuseseră amenințați că vor fi dați afară dacă nu acceptă majorările.
Nea Sandu a început să intre în panică.
A sunat-o pe Ana.
— „Fată dragă, te rog…”
Ana a răspuns calm.
— „Ce doriți?”
— „Am greșit.”
— „Ați greșit când m-ați dat afară sau când ați făcut același lucru cu ceilalți?”
Bărbatul a tăcut.
— „Nu am vrut să ajungă lucrurile aici.”
— „Nici eu.”
— „Pot să-ți dau banii înapoi. Îți păstrez camera. Nu mai creștem chiria.”
Ana a închis ochii.
— „Nu mai locuiesc acolo.”
— „Te rog!”
— „Și nu vă doresc răul.”
Nea Sandu a rămas fără cuvinte.
— „Atunci de ce faci asta?”
Ana a răspuns:
— „Pentru că nu vreau ca următoarea fată care întârzie două zile să ajungă în aceeași situație.”
A închis telefonul.
În aceeași săptămână, domnul Radu a făcut un anunț în companie.
Firma urma să creeze un mic program pentru studenții aflați în situații financiare dificile: burse, stagii plătite și cazare temporară pentru cei care își continuau studiile.
Ana a fost prima studentă inclusă în program.
Dar avea o condiție.
— „Vreau să ajut și eu la organizare.”
Radu a zâmbit.
— „De ce?”
— „Pentru că știu cum e să numeri fiecare leu înainte să plătești chiria.”
Câteva luni mai târziu, prototipul Anei a ajuns în finala unui concurs național de robotică.
În ziua prezentării, domnul Radu stătea în primul rând.
Ana și-a prezentat proiectul în fața unei săli pline.
La final, a primit premiul întâi.
Dar, când a coborât de pe scenă, nu s-a dus către director.
S-a dus către mama ei, care venise cu trenul de la țară.
Cele două s-au îmbrățișat.
— „Ai reușit, mamă!”
— „Am reușit împreună.”
La câteva zile după aceea, Ana a trecut întâmplător pe lângă vechiul bloc.
Nea Sandu era în fața porții.
Părea mult mai îmbătrânit.
Când a văzut-o, s-a apropiat.
— „Ana.”
Fata s-a oprit.
— „Da?”
— „Vreau să-mi cer iertare.”
Ana nu a spus nimic.
— „În seara aceea am văzut doar banii. Nu am văzut omul.”
A înghițit în sec.
— „Și când am realizat cine erai, mi-am dat seama cât de prost am fost.”
Ana l-a privit câteva secunde.
— „Nu pentru că eram angajată la o companie mare trebuia să mă respectați.”
Bărbatul și-a plecat capul.
— „Știu.”
— „Trebuia să mă respectați pentru că sunt om.”
Nea Sandu a dat din cap.
— „Ai dreptate.”
Ana s-a întors să plece.
— „Și sper să învățați ceva din tot ce s-a întâmplat.”
— „Am învățat.”
— „Ce?”
Bărbatul a oftat.
— „Că o casă poate fi a mea pe acte… dar asta nu-mi dă dreptul să calc oamenii în picioare.”
Ana a zâmbit ușor.
— „Atunci poate că nu a fost totul degeaba.”
Și a plecat.
În acea seară, Ana și-a deschis laptopul.
Pe ecran era proiectul ei de robotică.
În colțul biroului se afla însă o cutie veche, în care păstrase câteva dintre schemele care fuseseră aproape aruncate în stradă.
Le-a privit câteva secunde.
Apoi a scris pe prima pagină:
„Nu lăsa niciodată o ușă închisă de altcineva să te convingă că nu meriți să intri pe ea.”
Pentru că uneori, cea mai grea seară din viața unui om devine începutul celei mai frumoase perioade.
Iar Ana a înțeles un lucru pe care nu avea să-l uite niciodată:
Cineva poate să-ți scoată valizele în stradă, dar nu-ți poate scoate din suflet ambiția, munca și visul.