Camilla își privi fostul soț câteva clipe.
Nu plângea.
Nu ridica vocea.
Doar îl privea ca pe un străin.
— Contractul este pe numele tău? întrebă încet.
Oliver își îndreptă sacoul.
— Exact.
Cristina zâmbi triumfătoare.
— În sfârșit ai înțeles.
Camilla încuviință din cap.
— Atunci vă rog să-mi arătați contractul.
Oliver scoase din servietă o mapă transparentă și o flutură în aer.
— Poftim.
Camilla o răsfoi în liniște.
Apoi ridică privirea.
— Interesant.
— Ce este interesant? întrebă Cristina.
— Că acesta nu este un contract de proprietate.
Este un contract de închiriere.
Și nici măcar nu este încheiat cu proprietara apartamentului.
Oliver își schimbă expresia.
— Ce prostii vorbești?
Camilla întoarse ultima pagină spre el.
— Semnătura aceasta nu aparține doamnei Beatrice.
Eu i-am redactat toate documentele în ultimii cinci ani.
Îi cunosc scrisul mai bine decât îl cunoaște ea.
Cristina îi smulse foile.
— Oliver…
El încercă să râdă.
— Sunt doar detalii.
În clipa aceea se auzi cheia în ușă.
Toți trei se întoarseră.
În prag apăru doamna Beatrice.
Mai slabă decât înainte, sprijinită într-un baston, dar cu aceeași privire limpede.
— Se pare că am venit exact la timp.
Oliver înlemni.
— Dumneavoastră… nu erați la sanatoriu?
— M-am întors ieri.
Am vrut să-i fac Camillei o surpriză.
Privirea femeii căzu asupra actelor.
— Ce se întâmplă aici?
Cristina făcu un pas înainte.
— Doamnă, Oliver ne-a spus că apartamentul…
— Oliver v-a mințit.
Vocea bătrânei era calmă.
— Apartamentul acesta nu i-a aparținut niciodată.
I l-am închiriat doar pentru că era soțul Camillei.
Atât.
Oliver încercă să intervină.
— Putem discuta…
— Ba nu.
Beatrice scoase din geantă un plic.
— Acesta este contractul adevărat.
L-am reziliat în urmă cu două săptămâni, imediat ce Camilla mi-a spus că divorțează.
De astăzi, singurul contract valabil este pe numele ei.
Camilla o privi uimită.
— Pe… numele meu?
Bătrâna zâmbi.
— Ai avut grijă de mine cinci ani.
M-ai dus la medici.
Mi-ai făcut cumpărături.
Mi-ai reparat perdelele.
Mi-ai citit seara când nu mai vedeam bine.
Nu mi-ai cerut niciodată nimic.
Era timpul să fac și eu ceva pentru tine.
Oliver rămase fără cuvinte.
Cristina îl privi lung.
— Mi-ai spus că apartamentul este al tău.
— Eu…
— Mi-ai spus că ne mutăm aici.
— Cristina…
— M-ai mințit.
Ea îi aruncă cheile în piept.
— Exact cum ai mințit-o și pe ea.
Se întoarse și ieși fără să mai privească în urmă.
Oliver alergă după ea.
— Ascultă-mă!
Ușa se trânti.
În apartament rămase liniște.
Beatrice se așeză încet pe fotoliu.
— Camilla, mai ai rochia aceea de mireasă?
Camilla zâmbi pentru prima dată după multe luni.
— Da.
— Termin-o.
Mireasa aceea nu are nicio vină.
Viața merge înainte.
Trei luni mai târziu, atelierul Camillei ocupa tot apartamentul.
În sufragerie erau manechine.
În fostul dormitor, role de mătase și dantelă.
La fereastră, aceeași mașină de cusut torcea liniștit.
Pe ușă apăru o firmă simplă:
„Atelier Camilla – Rochii cusute cu suflet.”
Programările se făceau cu luni înainte.
Într-o după-amiază, cineva bătu timid la ușă.
Era Oliver.
Părea mai bătrân.
Costumul elegant dispăruse.
— Putem vorbi?
Camilla îl privi câteva secunde.
— Desigur.
El păru ușurat.
— Dar nu aici.
Îi întinse o carte de vizită.
— Dacă dorești o rochie pentru viitoarea ta soție, fă o programare.
Pentru altceva nu mai avem ce discuta.
Închise ușa încet.
Se întoarse la mașina de cusut și continuă să coasă tivul unei rochii.
Acul înainta liniștit, fără să se oprească.
La fel ca viața.
Camilla înțelesese, în sfârșit, că uneori cel mai valoros lucru pe care îl pierzi nu este omul care pleacă.
Ci frica de a rămâne fără el.