— Afacere? — vocea Elenei începu să tremure. — Ai furat de la bunica ta șansa de a avea un îngrijitor. Ai furat de la mine încrederea. Și ai numit asta investiție?
Luca întinse mâna spre cutie.
— Dă-mi ceasul!
Elena o închise înainte ca el să-l atingă.
— Nu.
— Nu înțelegi cum merg lucrurile!
— Ba da.
Îl privea cu o liniște care îl neliniștea mai mult decât orice țipăt.
— Înțeleg că, în timp ce eu lucram douăsprezece ore pe zi, tu îmi cereai bani pentru medicamente, iar cu ei cumpărai ceasuri de o sută cincizeci de mii de lei.
În ușă apăru Marta.
— Ce se întâmplă aici?
Luca răspunse înaintea Elenei.
— Exagerează! Nu știe despre ce vorbește!
Elena îi întinse bonul.
— Citiți.
Marta își puse ochelarii.
Pe măsură ce citea, culoarea îi dispăru din obraji.
— Luca… ce înseamnă asta?
— Mamă, lasă că explic eu…
— Explică.
Vocea ei nu mai era autoritară.
Era speriată.
— Banii pentru tratamentul bunicii… unde sunt?
Luca tăcu.
— Unde sunt? repetă Marta.
El își trecu mâna prin păr.
— I-am folosit.
— Pentru ce?
Elena ridică încet cutia.
Nu mai era nevoie de cuvinte.
Gusti intră și el în cameră.
— Ce-i cu gălăgia asta?
Marta îi întinse bonul.
Bărbatul îl citi de două ori.
— O sută cincizeci de mii…
Îl privi pe fiul său.
— Tu ai făcut asta?
Luca încercă să zâmbească.
— Îi recuperam. Era doar o investiție.
Gusti îl plesni peste obraz atât de repede, încât nimeni nu apucă să reacționeze.
În cameră se făcu liniște.
— Investiție? spuse el răgușit.
Ai lăsat-o pe bunica ta fără ajutor și ai mințit-o pe femeia care ține casa asta în picioare?
Luca rămase cu privirea în podea.
Din camera alăturată se auzi glasul slab al bătrânei.
— Elena…
Ea se duse imediat.
Mirica îi prinse mâna cu degetele ei subțiri.
— Îmi pare rău…
— Pentru ce?
— Că ai dus povara tuturor.
Elena îi netezi părul alb.
— Nu mai duc.
Bătrâna zâmbi obosit.
— Așa trebuie.
Elena ieși din cameră și se opri în mijlocul sufrageriei.
Se uită la fiecare dintre ei.
La masa încă plină.
La farfuriile murdare.
La paharele goale.
La oamenii care, ani la rând, consideraseră firesc ca ea să muncească pentru toți.
Apoi își scoase verigheta.
O așeză pe masă.
— Ce faci? întrebă Luca.
— Aleg.
— Ce alegi?
— Pe mine.
Își luă geanta.
— Elena, nu pleca! strigă Marta.
Ea se opri.
— Știți care este diferența dintre ajutor și exploatare?
Nimeni nu răspunse.
— Ajutorul se spune cu „mulțumesc”.
Exploatarea începe când cineva ajunge să creadă că i se cuvine totul.
Se întoarse spre Luca.
— Divorțul îl vei primi prin avocat.
Iar banii pe care mi i-ai luat îi voi cere în instanță.
Nu pentru că am nevoie de ei.
Ci pentru că fiecare minciună trebuie să aibă un preț.
Ieși fără să mai privească în urmă.
Șase luni mai târziu, atelierul Elenei era plin de mobilier vechi restaurat.
Comenzile veneau una după alta.
Își închiriase un apartament mic, dar liniștit.
Într-o după-amiază primi un telefon.
Era Marta.
— Elena…
— Da?
Vocea femeii era stinsă.
— Am angajat o îngrijitoare pentru mama.
Și… voiam să-ți spun că am înțeles prea târziu cât făceai pentru noi.
Elena închise ochii o clipă.
— Sper să aveți grijă de ea.
— Avem.
După o pauză, Marta șopti:
— Și îți cer iertare.
Elena privi prin fereastra atelierului.
Lumina cădea peste lemnul vechi pe care îl șlefuia.
Unele piese puteau fi restaurate.
Altele nu.
Relațiile semănau mult cu mobilierul.
Diferența era că, uneori, cea mai valoroasă restaurare nu era a unei mese sau a unui dulap.
Ci a propriei demnități.